The Lobster (2015)
Regia: Yorgos Lanthimos
Distribuția: Colin Farrell, Rachel Weisz, Jessica Barden
După ce am văzut ‘The Lobster’, nu mai am nicio îndoială că Yorgos Lanthimos este unul dintre cei mai remarcabili regizori de film care trăiesc și creează astăzi. Fiecare dintre filmele sale șochează și deranjează, în fiecare dintre ele există doze copioase de absurd și de cruzime. Aceste elemente de extravaganță și extrem nu sunt însă gratuite, deoarece ele pleacă de la situații reale (din prezent sau din istorie, în cel mai recent film al sau) și le amplifică spre grotesc și spre coșmar. Coșmarul din filmele regizorului grec este însăși existența noastră sau ceea ce ar putea deveni ea. ‘The Lobster’ este, dintre filmele lui Lanthimos pe care le-am văzut, opera cea mai închegată și cea mai clară ca mesaj. Un țipăt mut și tragic despre pericolele ingineriei sociale în viața privată, despre golul vieții și al relațiilor între oameni.
Acțiunea se petrece în viitorul apropiat, sau poate nici nu este vorba despre viitor. Viața în cupluri este singura formă legală de existență. Cine nu are sau își pierde perechea este trimis într-o instituție care arată ca un hotel de lux, unde își împarte timpul între a-și căuta perechea potrivită, a participa la activități propagandistic-educative și la vânători de animale. Doar că animalele vânate (cu rol important în toate filmele lui Lanthimos) sunt de fapt foști oameni, căci dacă singuraticii nu își găsesc perechea în 45 de zile (plus sau minus câteva zile câștigate sau pierdute în jocurile vânătorii) ei intră în ‘camerele de transformare’. Când eroul reușește să fugă, el descoperă lumea opoziției, doar că în distopie e ca în distopie, opozanții sunt și ei extremiști singurateci, orice legătură romantică fiind pedepsită cu cruzime. A te îndrăgosti devine o tragedie și fericirea nu este posibilă în niciuna dintre jumătățile acestei lumi.
Execuția cinematografică este impecabilă. Ca în toate filmele lui Yorgos Lanthimos actorii evoluează într-o lume a căror reguli ne sunt doar aparent familiare. Motivele acțiunilor lor sunt de multe ori învăluite în mister. Emoțiile sunt controlate de legile unei societăți în care frica a devenit resortul principal. Colin Farrell reușește unul dintre cele mai bune roluri ale sale, reușind să redea incapacitatea de a exprima emoțiile și frică față de absurd și de inevitabil cu o remarcabilă discreție. Bizarul și absurdul par să domine lumea descrisă în acest film, un univers în care Beckett îl întâlnește pe Hitchcock, dar suntem oare chiar așa de departe de ea?
