Narayama bushikô (1958)- The Ballad of Narayama – Balada de la Narayama
Regia: Keisuke Kinoshita
Cu: Kinuyo Tanaka (Orin), Teiji Takahashi (Tatsuhei)
Straniu film și foarte greu de înțeles de către spectatorul european obișnuit! Realizat de Kinoshita, regizor japonez contemporan cu Akira Kurosawa, filmul acesta și-a dobândit adevărata recunoaștere în lumea occidentală foarte târziu, abia atunci când Imamura, un alt regizor japonez, câștigă în 1983 Palme d’Or la Cannes cu o altă versiune, mai puțin reușită a aceluiași scenariu, și când Roger Ebert îl adaugă în 2013 pe acesta și nu pe acela premiat, pe lista sa cu cele mai bune filme, scriind, cu puțin timp înainte de a muri, că este un film de o mare frumusețe și eleganță.
Îngrozitoarea poveste are o încărcătură emoțională care te va face să n-o uiți niciodată. Însă modul de-a o spune este într-un fel aparte: stilizat, artificial, teatral cu mijloace rudimentare, ca la Moșii noștri din Obor. Teatrul gen kabuki este așadar stilul, fără ca filmul să fi fost inspirat de vreo piesă kabuki; el este inspirat de o nuvelă japoneză scrisă în 1956, care tratează subiectul obasute, acea practică din secolul al 19-lea, prin care cei care împlineau vârsta de 70 de ani erau duși de copiii lor pe un munte și lăsați acolo ca să moară. Dacă te interesează doar povestea, exoticul și cruzimea japoneză, atunci vizionează, mai bine, filmul lui Imamura din 1983. Dacă ești interesat de transpunerea cinematograică a unei legende la modul sublim, de nivelul acelora făcute de mult mai cunoscuții Kurosawa sau Kobayashi, atunci ești în fața a ceea ce cauți.
Stilul este într-adins artificial, teatral, cu un prezentator înveșmântat în negru care marchează începutul “piesei”, lovind unul de altul două bastoane de lemn și dând la o parte o cortină de teatru, cu un narator care își cântă spusele, precizând trăirile personajelor. De ce această stilizare, de ce acest artificiu cu decoruri pictate, de recuzită teatrală? Poate pentru a face povestea mai universal acceptată, mai memorabilă, mai aproape de fabulă, de parabolă. Sau poate pentru a crea o atmosferă stranie, care te ține mereu conștient că vizionezi o punere în scenă, facilitând astfel distanța necesară reflexiei detașate, critice, asupra unor idei controversate? Dar ce e viața, dacă nu altceva decât un dans dramatic cu măști de bâlci sau, ca s-o zicem în limba japoneză… un kabuki?
Abia în ultima secvență a filmului (ca o dovada că artificiul a fost voit), se folosește filmarea obișnuită, lipsită de decorurile kabuki. Se filmează trecerea normală a unui tren din anii ’50, după mai bine de o oră petrecută în decorurile kabuki și în cântarea dramatică al naratorului. Un tren din anii în care a fost produs filmul, la vederea căruia tensiunea aceea stranie se dizolvă, pentru a face loc (odată trenul ajuns în gara cu nu întâmplătorul nume „Obasute”) unei metafore concluzive ușor de prins, aceea că practica obasute există și în timpurile moderne, deși sub alte forme, deloc surprinzătoare.
Ideile care traversează narațiunea nu sunt puține. Individul care trebuie să fie total aservit binelui comunitar, cruzimea generațiilor tinere, care au nevoie de mai mult loc și de mai multă hrană, bătrânul care trebuie să dispară înainte ca pruncul următor să se nască, dinamica relațiilor dintre generații, dragostea băiatului pentru mamă, ca să menționez câteva. Dar poate cea mai interesantă, dintre toate aceste idei, este aceea a timpului implacabil care transformă oamenii și aceea că bătrânețea, într-o mentalitate străină nouă, poate fi privită ca pe o rușine, iar acceptarea ei ca pe o lăcomie a celui în cauză, care nu se mai satură să consume viață, atunci când depășește o anumită vârstă social prestabilită ca limită acceptabilă, în cazul acesta 70 de ani.
Orin, bătrâna de 69 de ani, om bun, generos, este luată în derâdere de nepotul ei, viitor tată, care așteaptă cu nerăbdare plecarea ei la Narayama, fiindcă are aproape 70 de ani, și mai mult decât atât, mai are și 33 de dinți cu care poate consuma din mâncarea familiei în aceeași măsură ca orice alt membru al familiei. Este mai greu de înțeles pentru un spectator occidental de ce Orin, în dorința ei de a se conforma tradiției, nu numai că se pregătește pentru plecarea la Narayama, lăsând în urma ei numai lucruri bune, dar își rupe și dinții, ca să fie potrivită cu vârsta pe care o are și cu dorința ei de a putea mânca și mai puțin, în folosul celorlalți membri ai familiei. Orin îi găsește fiului ei văduv o soție, și abia după aceea decide ea că a sosit timpul să plece. Soția pe care chiar ea i-o alege fiului este primită de ea cu dragoste, și i se răspunde cu nu mai puțină afecțiune de către noră. Înainte de a pleca pe drumul fără întoarcere, Orin ține să-i arate acesteia locul unde prinde pește mai mult și mai bine ca orice femeie din sat, loc pe care nu-l dezvăluise primei nurori. O face ca să-i răsplătească norei comportamentul gingaș și iubitor.
În timp ce un vecin mai în vârstă ca ea este izgonit de fiu pentru refuzul lui de a fi dus la Narayama, Orin se luptă cu propriul său fiu, căciacesta nu dorește să o ducă pe Narayama, pentru că o iubește, și n-ar vrea să se despartă de ea, așa cum, prin contrast, se întâmplă la vecini. Ea caută să îl ocrotească pe acel bătrân, dându-i din mâncarea ei, și înțelegând poate cel mai bine cât de dureroasă poate fi dorința familiei tale ca tu să nu mai exiști, atunci când tu își dorești contrariul, dar ești forțat de cutumă să termini cu viața. Ea în schimb se supune voluntar acestei practici, și îl îndeamnă și pe vecin să urmeze această cale, de bună voie.
Ideea de bază aici este, de fapt, controversata eutanasie. Orin nu are nici o ezitare în fața acestei practici căreia i se va supune fără crâcnire, dar ea are nevoie de fiul ei care trebuie să o urce pe un drum lung și anevoios de munte. Situația fiului care refuză de a se face instrument al morții mamei sale complică totul. El nu este lipsit de moralitate sau de curaj, el poate să-l ucidă pe acel neom care își forțează tatăl să moară, comițând paricidul, împingându-și tatăl într-o prăpastie, gest care iese din norma obasute. Gest criminal, care se situează la o altă extremă decât cea a refuzului de a termina de bună voie cu viașa, prin plecarea la Narayama. Dar dragostea pentru mama sa îl face pe Tatsuhei incapabil să accepte dorința tuturor ca ea să moară, și cu atât mai puțin de a contribui la aceasta. M-a impresionat profund gestul lui de a îmbrățișa plângând scaunul cu care a dus-o în spate pe mama lui, spre Narayama, după ce tot ezita să înainteze în vreme ce mama îi făcea un semn autoritar și obosit cu mâna, să meargă mai departe, și apoi să o lase acolo singură. Impresionantă este și afecțiunea bătrânei Orin pentru cea de a doua ei noră, relația lor, prietenia dintre aceste două femei, suportul pe care și-l oferă una alteia, și suprema generozitate a bătrânei. Cu câtă cruzime reapare cântecul acela vesel și batjocoritor al nepotului, cu referință la cei 33 de dinți ai bunicii, repetat chiar și când ea era deja pe munte, lăsată singură, expusă starvației și ninsorii.
Imaginile dure contrastează cu acel calm al naratorului care-și cântă povestea, făcând-o mai suportabilă. Mai suportabilă, probabil, pentru spectatorul japonez? Pentru cel european, cântecele conduc la alte senzații, fac povestea mai înfricoșătoare pentru că prezentarea aceasta este de-a dreptul ciudată, ca și neobișnuitul acelui obicei macabre.
Filmul aduce în discuție și problema justiției, într-o comunitate unde hrana este esențială, iar hoții sunt pedepsiți prin tradiție nu numai individual, ci cu uciderea întregii familii. Această pedeapsă este discutabilă, prin comentariul pe care îl face Orin, care socoate că familia hoțului nu are nicio vină.
O altă idee este aceea a căsătoriei, ca singura premiză a unei vieți fericite, celibatul fiind de neconceput în tradiția japoneză.
Dacă ținem seama că acest film a fost creat în perioada de după război, într-o Japonie americanizată, putem intui controversele din acele vremuri, și putem avea explicația aducerii în discuție de către regizor a multora din ideile de mai sus, mai cu seamă aceea că individului trebuie să se sacrifice pentru binele majorității, a familiei sau a întregii comunități, și că trebuie să facă acest sacrificiu cu abnegație și la modul ireproșabil.
O mențiune aparte este făcută de critică în privința actriței Kinuyo Tanaka, declarată cea mai bună actriță japoneză postbelică. De remarcat lipsa machiajului exagerat, lipsa declamațiilor la care ne-am putea aștepta prin folosirea stilului kabuki, și bineînțeles semnificația aparte a nefolosirii măștilor.
Filmul este considerat de specialiști o capodoperă. Sunt multe asemenea filme, realizate de regizori japonezi complet necunoscuți nouă din perioada postbelică, care au scăpat chiar și atenției celor mai fini cunoscători ai clasicilor Kurosawa și Kobayashi. Versiunea lui Imamura este cu siguranță mult mai spectaculoasă prin violență, exotism, dar numai atât. Perla este doar această “Baladă” din 1958.
