Aftersun (2022) – a fost odată ca o vară
Regia: Charlotte Wells
Distribuția: Paul Mescal, Frankie Corio, Celia Rowlson-Hall, Sally Messham
Dinamica părinte-copil pare să fie un subiect pe care cinematografia recentă îl abordează cât mai frecvent. Dacă în 2021, regizoarea Maggie Gyllenhaal prezenta în filmul său, The Lost Daughter, amintirile mamei legate de relația cu fiica ei, cu un an mai târziu, Charlotte Wells schimbă focusul, în Aftersun, alegând să pună în lumină viziunea copilului, perspectiva unei fete asupra relației cu tatăl ei în ultima lor vacanță împreună. Ambele lungmetraje au primit atenție din parte criticilor, obținând nominalizări la Premiile Oscar. Filmul lui Charlotte Wells va apărea în cinematografe în România odată cu data de 3 aprilie, distribuit de Bad Unicorn, așadar este momentul perfect pentru a vorbi despre el.
Elementul de noutate pe care cred, îl aduce regizoarea este modalitatea în care este prezentată acțiunea, felul în care privitorul are constant senzația că urmărește, alături de protagonistă, filmulețe făcute în vacanță de doi oameni ce își doresc, mai presus de orice scop estetic, să creeze amintiri. Filmul reușește să fascineze printr-o frumusețe datorată simplității, imperfecțiunilor cadrelor, reușind să pară în mod intenționat neplanificat sau nefinisat. Astfel, poate trezi amintiri legate de apariția pe piața mai largă a aparatelor de filmat digitale, la sfârșitul anilor `90 și începutul anilor 2000, cu care părinții filmau obsesiv fiecare pas al copiilor lor, încercând să surprindă timpul prețios petrecut împreună.
Același tip de atașament este simțit în Aftersun, unde Calum (Paul Mescal) și Sophie (Frankie Corio) își filmează vacanța la un resort banal din Turcia, fiecare dintre cei doi având motive diferite pentru care prețuiesc aceste amintiri. Confruntându-se cu divorțul părinților, fetița încearcă să profite de timpul alături de tatăl său pentru a se apropia de el și a-l cunoaște mai bine. În ceea ce îl privește pe acesta din urmă, filmulețele pe care pare inițial că le face pentru a îi dovedi soției că are totul sub control sunt, de fapt, elementul care îl ancorează în momentul prezent, îl conectează cu propria persoană și cu cei din jur. Finalul filmului poate aduce și conștientizarea că bărbatul dorește ca Sophie să rămână cu o imagine luminoasă a relației lor, dat fiind că el nu îi va mai putea fi alături. Ceea ce nu realizează, însă, Calum este faptul că reușește să îi ofere fiicei sale un refugiu, mai presus de orice, un spațiu al amintirii care să o primească de fiecare dată cu o îmbrățișare călduroasă, chiar și atunci când nu se mai află la vârsta copilăriei.
Pe parcursul acțiunii, îl urmărim pe bărbat întorcându-se permanent în lumea sa interioară, unde tristețea devine tot mai copleșitoare. Chiar și în clipele de serenitate alături de fiica sa, în ochii lui Calum este vizibilă dezamăgirea față de sine și de stilul său de viață, fapt ce îl determină să devină ușor irascibil și să nu gestioneze corect conflictele cu cei din jur și, mai ales, cu Sophie. Paul Mescal reușește perfect să portretizeze viața interioară complexă a protagonistului, iar nominalizarea sa la categoria „Cel mai bun actor” la Premiile Oscar este complet justificată, din punctul meu de vedere, indiferent dacă se va materializa sau nu într-un câștig. Actrița Frankie Corio nu este, însă, mai prejos, dând dovadă de atât de multă expresivitate încât este extrem de ușor să empatizăm cu fetița ce este forțată să se maturizeze rapid și să conștientizeze schimbările ce au loc atât în viața sa, cât și a tatălui său.
Povestea ultimei vacanțe a lui Sophie alături de tatăl ei este emoționantă, dar nu ajunge niciodată la o extremă melodramă. Coloana sonoră este foarte potrivită, iar melodii ca Under pressure și Losing my religion ajung, în contextul poveștii personajelor, să aibă o valoare simbolică. Totodată, foarte inspirată mi s-a părut alegerea de a păstra multe cadre în care personajele stau în tăcere, iar publicul poate auzi orice mic sunet produs de acestea. În acest fel, îi putem observa pe cei doi îndeaproape și, deși avem ocazia să îl vedem pe Calum în cele mai josnice ipostaze ca tată, în final, tinde să rămână întipărită în minte amintirea zilelor însorite din vacanță, imaginea cu cei doi petrecând clipe prețioase împreună, împărtășindu-și sentimentele cu sinceritate. Astfel, Aftersun ajunge a fi nu un film despre depresie și singurătate, ci o poveste despre prețuirea momentelor simple, de fericire în viață.
Disponibil în cinematografe din 3 martie, distribuit de Bad Unicorn.
