Death Wish (2018)
Regia: Eli Roth
Distributia: Bruce Willis, Elisabeth Shue, Camila Morrone, Dean Norris
Hai să ne imaginăm cea mai banală structură a unui film de acțiune, desfășurat în mediul urban: acalmie, moartea nedreaptă a apropiaților, dorința de răzbunare și restabilire a echității, erou aproape de vârsta a doua, reprofilarea acestuia, polițiști iresponsabili, conflictul dintre bande și… Bruce Willis. “Death Wish” bifează toate aceste aspecte și nu se sfiește de propria șablonizare, mai ales că are o justificare solidă sub forma romanului cu același nume, dar și a filmului original din 1974.
Acțiunea are loc în Chicago, unde rata criminalității crește pe zi ce trece. Ultimele victime ale haosului și violenței sunt soția și fiica unui chirurg de succes (Bruce Willis). Văzând că poliția nu face nici un efort pentru a găsi infractorii, acesta decide să renunțe la principiile sale morale și să-și facă singur dreptate, pedepsindu-i pe cei vinovați de tragedia sa personală și nu numai. Ceea ce ar fi trebuit să fie o peliculă distractivă, cu conotații sociale și politice, asemenea filmului original din 1974, care a aprins polemici furtunoase legate de violența în societate și limitele admisibile, s-a dovedit a fi doar un thriller minimalist și trivial pe alocuri. Protagonistul împușcă câțiva criminali în mod aleatoriu, merge pe urmele celor care i-au atacat familia, între timp ajungând în atenția presei. Spre deosebire de banda originală, remake-ul scoate în prim-plan acțiunile chirurgului, în ipostaza de răzbunător național, omorurile, tortura și doar într-o mică măsură rezonanța socială creată de faptele sale, care a alimentat cu succes ecranizarea din 1974.
Ce-i drept, nici nu mă așteptam la manifestări de profunzime sau dramatism deosebit într-un film cu bătrânul Willis, având în vedere particularitățile ultimelor sale apariții. Actorul este atuul filmului și blestemul acestuia în același timp. Atu – pentru că își joacă bine rolul și transmite perfect atât starea de incertitudine, cât și forța lăuntrică a personajului său. Blestem – deoarece cariera sa impresionantă necesită o reprofilare, participarea sa în filme de acest gen nefiind la fel de atractivă ca înainte (chiar și eu am ezitat mult timp până să-l vizionez). Și nu, filmul nu e teribil de prost, pur și simplu e plin de șabloane și previzibil în toate sensurile, astfel încât nu-ți poate oferi nimic care captivează, cu excepția personajului principal, care, merită menționat, nu se naște cu abilități de killer, ci este nevoit să învețe.
De câte ori va trebui să vizionați pelicula pentru a nu reveni niciodată la ea? O dată. O singură dată e mai mult decât suficient pentru a te relaxa. Cu această funcție, banda se descurcă de minune. Simțul ironiei, glumele împrăștiate în momentele potrivite și lipsa disperării în ochii protagonistului inhibă senzația de depresivitate, în plus se aude AC/DC – totul pare mai bun când răsună “Back in Black”.
