Evenimentul nr. 4 – ora 16– Cinema Studio
Das Kind (2010) – L’enfant – The Child – Copilul
Franta/Romania/Ucraina
Regia: Yonathan Levy
Scenariul: André Miko, Yonathan Levy
Distributia: Irma Miko, AndréMiko, Sarah Miko
Imi este foarte greu sa scriu despre acest film. Si motivul nu are niciun fel de legatura cu realizarea lui cinematografica, bine inchegata, atragatoare prin utilizarea alter ego-ului la tinerete al personajului principal si prin folosirea panotajului publicitar bucurestean drept ecran plutind asupra unuia dintre locurile strabatute de “Das Kind” – Irma Rosenberg / Rothstein / Miko. Si motivul nu are nicio legatura cu scenariul, care intretese momentele si locurile peregrinarilor eroine, prin istorie si locuri marcate de evenimentele vietii sale: Cernauti, Bucuresti, Paris. Desi scenariul (ca si personajul), ar fi trebuit sa raspunda imperios unor intrebari capitale, puse mereu in trecut si in prezent! Si nu numai ca scenariul si personajul nu raspund intrebarii, ba o si ocolesc cu obstinatie, la modul declarativ: “am fost comunista” si atat!
Prin urmare…ce m-a deranjat! Personajul, aceasta femeie nascuta si educata intr-o familie rasarita a Cernautiului, mezina – Das Kind, a unei familii de evrei. pleaca in octombrie 1937 sa-si continue studiile muzicale la Paris, fapt din ce in ce mai irealizabil datorita cizmei fasciste care se lasa asupra grumazului Frantei. Captiva a mirajului comunismului si in contextul ocupatiei, se implica in rezistenta franceza si desfasoara, conform relatarilor ei, o activitate complexa si periculoasa impotriva germanilor. Si aceasta, in ciuda faptului ca atat ocupantii, cat si Politia franceza ii vaneaza pe evrei. Dar si o parte a populatiei civile franceze isi face un act de mare onoare denuntandu-i pe evreii din vecinatatea ei, de pe strada, din imobil… Sa nu uitam raziile politiei franceze din iunie 1942, in urma carora mii de evrei – copii, barbati, femei, au fost inchisi pe Vel’ d’Hiver in inima Parisului, de unde au fost dirijati catre lagarul de la Drancy, mai apoi Auschwitz. (recenzia romanului “Se numea Sarah”, dar si episodul din istoria familiei mele, inclus in aceeasi recenzie). Si sa nu uitam faptul ca in Rezistenta franceza se infiltrau tradatori, delatori, care ii denuntau pe evrei in primul rand, personaje la fel de sinistre ca si ocupantii germani.
Si totusi, aceasta femeie, impreuna cu tovarasele ei, aveau ocupatii cel putin “traznite” pentru conjunctura acelor momente: se infiltrau in intimitatea unor soldati germani si incercau sa le slabeasca moralul si atitudinea fata de razboi si infaibilitatea Reichului si a armatei sale, gandeau la o postura de “inselati” a germanilor, ajungand sa nu ii mai perceapa ca “inamici”, furau armament din vestiarele nemtilor in timp ce acestia se zbenguiau in piscina… si cum ne mai spune personajul “ne luam in serios…in realitate eram niste copii…” Si mai spune: “Razboiul… au fost momente grele… dar a fost frumos!” “Evreii incercau sa se salveze prin comunism unii, prin sionism altii, pendulau intre adulatie si revolta”, ii declara Irma Miko, fiului ei, alaturi de care face aceasta calatorie rememorativa prin locurile peregrinarilor ei istorice. Si mai spune din nou: “Nu regret deloc ca am fost in Rezistenta sau ca am fost comunista”. Ei, acest “am fost”, inseamna mult, trebuia explicat…acei ani de activitate in rezistenta meritau mai multa aplecare a scenariului, mai multa documentare, suscitau aducerea in fata istoriei a unor marturii interesante…la fel…acest “am fost comunista” trebuia explicat… de ce “am fost”? Mai este? Cum a gandit apoi, cum gandeste azi? Pentru ca nu a ales sa traiasca dupa razboi in Romania in Bucuresti sau in URSS in Cernauti – tari comuniste, a ales sa isi creasca cei doi fii in Franta, punandu-si intrebarea constienta “voi copiii mei, ce ati fi devenit?”
Si mai este ceva ce m-a frisonat: descriind Cernautiul ca o oaza de buna stare si emulatie intelectuala, cu radacini adanci in cultura germana (perfect adevarat), deplange faptul ca Primul Razboi Mondial a lasat-o fara tara, Cernauti a devenit taram “romanesc peste noapte”, a devenit “o minoritate in mana romanilor”, si familia ei de evrei din Cernauti a luptat impotriva sionistilor. Pana intr-atat incat in familia ei, atee declarata, cunoscatoare de limba idis, se vorbea numai germana, pentru ca idisul reprezenta saracia, trecutul, obscurantismul. Familia ei se cantona in “intelighentia” germana, respingand Romania inapoiata! Greu de inteles si de explicat aceasta femeie, careia i-a supravietuit intreaga familie anilor grei ai pogromurilor si ai Holocaustului.
Irma Miko mai canta si astazi la pian, la 94 de ani, probabil canta bine, dar fara suflet mi s-a parut mie. Sufletul ei s-a pierdut de mult. Un destin incredibil si plin de semne de intrebare!
Sunt poate aspra, nu cu producatorul filmului, acesta este categoric prea tanar pentru a fi putut asimila informatie completa, ci cu personajul Irma Miko! Sau poate Yonathan Levy ne-a lasat pe noi sa judecam!
FESTIVALURI:
ECU European Independent Film festival (Paris) – 2010 – Europe`s Best Independent Film – WINNER
Fipatel, FIPA (Paris, France) 2010
Crossing Europe (Linz, Austria) 2010
Naperville Independent Film Festival (Illinois) 2010
DocUtah International Documentar Film Festival 2010
Cinepecs International Film Festival (Hungary) 2010
Sao Paulo International Film Festival 2010
Istanbul Documentar Film Festival 2010
Vienna Jewish Film Festival 2010
Washington Jewish Film Festival 2010
Jerusalem Jewish Film Festival 2010
2 comments
Nu inteleg prea bine ce-ai fi vrut. Ca femeia sa-si justifice optiunile, sa se scuze pentru ele, sa-si ceara iertare pentru ca a fost comunista, pentru ca nu a fost sionista, pentru ca a fost influentata de preferinta parintilor pentru cultura germana si pentru civilizatia austriaca, pentru ca a ramas dupa razboi in Franta, pentru ca parintii ei dispretuiau limba idis, pentru ca participarea ei la Rezistenta, asa cum i s-a cerut s-o faca, a fost oarecum bizara si, in general, pentru ca a dus o viata in afara oricarui Stas, n-a intrat in tiparele considerate admisibile de autoarea cronicii, si-a trait propria ei viata asa cum s-a intamplat sa fie si acum o descrie asa cum a fost? Mie mi se pare, dimpotriva, ca in acest nonconformism intru „comme il faut”., in aceasta prezentare dezinhibata, nescortoasa, nemoralizatoare, needifianta, consta de fapt valoarea acestui documentar. Poate ca noi, spectatori cu o anumita experienta de viata si anumite preocupari determinate de timpul si de locul existentei noastre ne-am fi dorit sa aflam cand si de ce s-a lepadat de comunism si poate chiar de ce a plecat unul dintre baietii ei in Israel. Poate ca n-a raspuns la intrebarile din noul chestionar proustian la moda aici si acum, dar observatia ca ar canta la pian fara suflet sau cu raceala mi s-a parut nejustificata. A cantat exact asa cum este ea: cu o nemasurata, aproape nefireasca forta vitala, cu energie, cu bucurie de viata.
Excelent comentariu. Mi-este clar ca nu ai inteles sau nu ai vrut sa intelegi nimic din acest film, care este povestea unei vieti. Sau probabil asteptai ceva gen stirile pro-tv, crime, accidente, singe, violuri …
Daca tot vroiai sa scrii recenzii probabil puteai adresa intrebari personajului, prezent la lansare si nu numai sau eventual sa urmaresti raspunsurile date altora mai curiosi (publice pe youtube).
si ca ultima mentiune, nu este un film artistic, este un document filmat, facut de cei doi fii mamei lor.
In fine, cei care vor sa stie mai multe pot afla sau primi raspunsuri pe pagina de facebook al filmului.