The Nightingale (2018)
Regia: Jennifer Kent
Distribuția: Aisling Franciosi, Sam Claflin, Baykali Ganambarr
Am foarte rar ocazia să văd filme australiene. Câțiva dintre actorii și regizorii proveniți din continentul de la antipozi au făcut cariere strălucite la Hollywood, dar filmele australiene se bucură rar de o distribuire internațională. Poate pe nedrept, căci cele pe care am reușit să văd au fost aproape fără excepție filme interesante, aparținând unor genuri diferite, dar reflectând fiecare in felul sau peisajul, istoria, și mentalitățile acestei părți îndepărtate a lumii. Acestora li se adaugă acum ‘Privighetoarea’ (‘The Nightingale’) al regizoarei Jennifer Kent, un film bine făcut, dar care este conceput pentru a stârni controverse și care a și reușit sa provoace discuții și reacții extreme, și nu a lăsat cam pe nimeni indiferent acolo unde a fost proiectat.
Dacă ar trebui să plasăm filmul într-o categorie anume, ea ar fi cea numită ‘westernuri australiene’. Istoria colonizării Australiei are destule puncte comune cu cea a cuceririi vestului american și reflectarea ei în cinematografie a trecut și ea prin etape similare celor prin care au trecut filmele western americane, de la povestirile eroice și filmele spectaculoase de acțiune, la versiunile moderne care încearcă să fie mai fidele adevărului istoric. Nu cunosc bine atmosfera politică și raportarea la istorie a societății australiene, dar impresia mea este că aspectele violente ale colonizarilor, conflictele dintre noii veniți (o parte infractori deportați de justiția engleză în colonii penitenciare, o altă parte gardienii lor) și populația băștinașă aborigenă sunt încă în mare măsură un schelet care așteaptă să fie scos din dulapul istoriei australiene. Clare, eroina principala a filmului, trebuie să supraviețuiască într-o lume fără legi, în care violența este modul firesc de rezolvare al conflictelor.Este și o lume pestriță și extrem de stratificată, în care Clare este de câteva ori victimă – ca irlandeză – popor recent înfrânt de englezi, ca femeie, ca infractoare și deportată. Pardoxal, există și clase situate mai jos în ierarhia acestei lumi – aborigenii Tasmaniei, care duc un război fără speranță împotriva coloniștilor albi. Un război pe care-l vor pierde și care va duce la exterminarea acestui popor.
Regizoarea Jennifer Kent a dorit să pună în evidență două mesaje politice importante și nu a economisit mijloacele și nu a ezitat să-și șocheze spectatorii pentru a le face cât se poate de clare. Unul este un puternic mesaj feminist, care face ca povestea filmului să-l alăture genului de filme în care femeile care au trecut prin traume cumplite (viol, asasinarea celor mai dragi membri ai familiei) caută răzbunare. Celălalt este dezvăluirea atrocitatilor până la genocid comise de coloniștii albi în primul secol al popularii Australiei. Acest din urmă mesaj pune sub semnul întrebării legitimitatea și moralitatea uneia dintre cele mai pașnice și civilizate societăți democrate de astăzi, cel puțin cât timp aceste coșmaruri ale istoriei nu sunt cunoscute și asumate. Există însă și un mesaj uman care devine din ce în ce mai clar în momentul in care Clare găsește solidaritate și sprijin tocmai de la aborigenul Billy. Relația dintre ei începe tot că o relație de subordonare socială și rasială pentru a deveni o frumoasă poveste de prietenie.
Chiar dacă nu ezită să șocheze, filmul nu alunecă în niciun moment în exhibiționism comercial. Spre deosebire de filmele lui Tarantino de exemplu, nu este nimic estetic în violența pe care o vedem expusă pe ecran și aceasta are scopul clar de a trezi revoltă și repulsie. Povestea este captivantă și foarte bine filmată, majoritatea scenelor petrecându-se în jungla Tasmaniei. Intepretarea actorilor este excepțională. Actrița irlandeză Aisling Franciosi realizează o Clare frumoasă și vulnerabilă, găsindu-și în dorința de răzbunare forțele de a supraviețui evenimentelor cumplite prin care trece. Baykali Ganambarr reușește să depășească slăbiciunile de concepție ale rolului lui Billy și aduce pe ecran un personaj memorabil. Problema principală a filmului este excesul de retorică explicită, în detrimentul trăirilor autentice. Împărțirea între buni și răi este mult prea maniheistă, mai ales când ea se face în cea mai mare parte a cazurilor pe linii de naționalitate. ‘The Nightingale’ ar fi putut beneficia de o abordare mai nuanțată și o prezentare mai puțin explicită a mesajelor filmului. Și așa însă, este un film greu de uitat.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
