Controversa care generează alte controverse: Richard Jewell (2019)

Richard Jewell (2019) – Cazul lui Richard Jewell
Regia: Clint Eastwood
Cu: Paul Walter Houser, Sam Rockwell, John Hamm, Kathy Bates, Olivia Wilde, Nina Arianda

Pe 31 mai anul acesta, Clint Eastwood va împlini 90 de ani. Greu de crezut, dar pentru cei care au crescut urmărindu-i filmele nu este tocmai o surpriză: actorul, regizorul, scenaristul, producătorul, omul-orchestră, cafacterizat de modestie și muncă asiduă, are talentul să apară și să înhațe premiu după premiu, chiar când te aștepți mai puțin. Două exemple din două decenii diferite: Unforgiven (1992) și Million Dollar Baby (2004). Cazul lui Richard Jewell este o nouă critică, deloc subtilă, însă foarte bine jucată — împotriva sistemului. Încă o dată, Clint Eastwood ia partea celui mai slab și urmărește firul roșu al controversei, într-un caz clasic de țap ispășitor vs. statul american.

Chiar dacă statul este cel american, însă, practicile și succesiunea de erori (mai mult sau mai puțin intenționate sau motivate) din scenariu s-ar putea întâmpla oriunde. Așa cum spune Nadia, asistenta avocatului din film (interpretată cu naturalețe și energie de Nina Arianda): În țara mea, dacă guvernul spune că un om este vinovat, știm sigur că nu e.

Povestea lui Richard Jewell este cât se poate de reală, iar regizorul și actorii s-au documentar temeinic în timpul filmărilor. În 1996, la Jocurile Olimpice de Vară din Atlanta, Georgia, a explodat o bombă artizanală plantată în Centennial Park, unde lumea venise cu mic, cu mare să îi asculte pe Kenny Rogers și pe alți muzicieni îndrăgiți. Explozia a provocat o victimă pe loc și a rănit alte peste 100 de persoane; mai târziu, un cameraman turc a decedat în urma infarctului suferit după deflagrație. Paznicul care a găsit bomba și a încercag evacuarea publicului se numea Richard Jewell, și din erou național s-a trezit suspect principal, ca urmare a unor deducții disperate ale FBI, care nu reușea să afle răspunsuri suficient de repede. Timp de 88 de zile, Jewell a fost interogat, hărțuit de reprezentații presei (care îl zugrăveau în cuvinte deloc măgulitoare în paginile ziarelor) și transformat în inamicul public numărul unu. Richard Jewell era nevinovat.

Eastwood împarte clar personajele în două tabere: de o parte, regăsim simbolurile puterii (FBI + presa, într-o simbioză incomodă, stranie chiar, dacă privim obiectiv istoria deloc simplă a celor două, care au încercat mereu să afirme că ar reprezenta cel mai bine interesul cetățenilor); de partea cealaltă se adună un grup format din protagoniști improbabili — un avocat de care nu a auzit nimeni (bine jucat de Sam Rockwell), partenera lui de afaceri și, mai târziu, de viață (am menționat-o deja pe Nadia), acuzatul însuși (un bărbat alb, din clasa mijlocie, care deține prea multe arme până și pentru un sudist, dar este obsedat de sloganul Protect and Serve) și mama lui (Kathy Bates a fost nominalizată la Premiul Oscar pentru Cea mai bună actriță în rol secundar, anul acesta, dar a pierdut în fața Laurei Dern).

Satira și critica sunt evidente, reacțiile publicului, palpabile, însă o parte dintre critici au reacționat caustic la adresa reprezentării presei, dar și femeilor, în film. Ideile vehiculate de aceștia merită cercetate. De exemplu, Kathy Scruggs (Olivia Wilde), jurnalistă care a documentat cazul real al lui Richard Jewell pentru Atlanta Journal-Constitution, ar face orice pentru un subiect și nu se dă în lături de la practici dubioase pentru informații direct de la sursă. Ea a fost cea care a aflat de la FBI că Jewell devenise principalul lor suspect, iar articolele ei au dezlănțuit furtuna mediatică și oprobiul public la adresa lui. Scandalul generat de film a pornit de la felul în care Eastwood a ales să afirme că ar fi obținut Scruggs informația: pentru favoruri sexuale. La fel ca în film, lumea s-a scindat între cei care spun că a fost o tușă deloc importantă, și dezmint că ar crede că Scruggs ar fi obținut informații așa (inclusiv cea care o interpretează, Olivia Wilde), și cei care se folosesc de controversă ca de o rampă de relansare a acuzațiilor împotriva frecventelor reprezentări amorale ale jurnalistelor. Problema se ramifică pentru că adevărata Kathy Scruggs a decedat în 2002, în urma unei supradoze — iar în lipsa unor declarații direct de la sursă, continuă războiul rece dintre toți cei implicați.

Tot o femeie a fost cea care a scris articolul din Vanity Fair (originalul se găsește aici) care prezenta, în 1997, Balada lui Richard Jewell. Filmul se mai bazează și pe o carte de non-ficțiune, scrisă ulterior de Kent Alexander și Kevin Salwen (The Suspect), dar și pe ore întregi petrecute în compania persoanelor implicate în caz care încă sunt în viață — cum ar fi Bobbi Jewell, mama lui Richard, alături de care s-a pregătit Kathy Bates pentru rol. Scenele din biroul lui Bryant au fost filmate chiar în biroul în care lucra adevăratul avocat.

În lumea agitată de scenarii, dezinformare și războaie mediatice în care trăim, puține lucruri mă mai miră. Tocmai de aceea cred că nu m-am lăsat furată de scenariu. Mi-au plăcut însă personajele (cred cu tărie că Eastwood se pricepe ca nimeni altul la conturat stereotipuri) și m-au surprins tot plăcut alegerea actorilor și jocul lor. Vă las cu niște declarații ale echipei care a lucrat la film și aștept să îmi spuneți cărei tabere v-ați alăturat, după ce îl vizionați.

Notă: 7/10