Comoara naivă (2018)
Regia: Copel Moscu
Scenariul: Copel Moscu, Doina Ruşti
Coloana Sonora: Marius Copel, prize directa: Stefan Azaharoaie
Imagine; Florin Paraschiv, Tudor Platon
Montaj: Marius Copel
Producator: SC Gheorghita srl, cu sprijin CNC
O minunata seara de primavara indelung asteptata.
In curtea Muzeului Taranului Roman, regizorul Moscu Copel, care preda regie de film la UNATC „I.L. Caragiale“ şi arte video la Universitatea de Arte din Bucureşti si care este si directorul a două festivaluri internaţionale de film (Festivalul de film experimental Bieff şi Festivalul de film Cinepolica), isi asteapta invitatii la premiera celui mai nou film al sau, “Comoara naiva”.
Are emotii? Mai mult ca sigur, insa vinul bun cu care isi intampina oaspetii, anesteziaza emotiile si imbratisarile si sunetul cristalin al paharelor ciocnite creaza o atmosfera speciala. Regizorul este inconjurat de colegi de breasla, regizori, operatori, critici de specialitate . Stau deoparte – si eu un pahar de vin alb in mana si urmaresc cu interes momentul. Laurentiu Damian, Calin Stanculescu, Magda Mihailescu, Dana Duma, Valerian Sava si multi, multi altii. Mi-am permis sa preiau cateva fotografii de pe albumul feisbuchist, fara a putea insa sa specific, asa cum este corect – numele fotografului foarte inspirat (sper sa fiu iertata).
Si imi mai permit ceva in acest moment, pentru a sublinia ceea ce de altfel am remarcat in decursul timpului, la creatorul de film documentar, Moscu Copel. Este un om plin de umor, un hâtru si sunt convinsa ca filonul acesta special isi are radacinile in extractia sa identitara… român de etnie evreiasca, nascut si crescut in frumoasa Moldova, in Piatra Neamt si este prezent acest filon, in multe dintre creatiile sale. Va invit sa cititi in acest sens, un interviu semnat de Ana Vancu si publicat in Adevarul din 27 august 2016.
Un interviu din care citez:
“am fost mai apropiat de bunica, care era o femeie tare voinică. Ea m-a crescut. Ea m-a dus pentru prima dată la film. Erau două cinematografe în oraş pe atunci. Unul se chema Cinematograful Popular şi, la un moment dat, s-a dat ordin să se demoleze. Până la urmă, s-a dovedit a fi un zvon fals, dar golanii din Piatra-Neamţ începuseră să dărâme placa pe care era scris numele, însă au păstrat nişte litere semnificative. Astfel că eu am mers de câteva ori la cinematograful pe care nu pot să-l pronunţ.”
si
“Ce visaţi să deveniţi în copilărie? La întrebarea asta revoluţionară pentru familia mea, răspunsul meu clasic era cioban. Toată lumea cădea în putina cu dezamăgire. Dacă spuneam medic sau inginer, ştiam că va urma un alt şir de întrebări despre cum am de gând să mă pregătesc pentru meserie, ce cred eu despre medici şi aşa mai departe. Le închideam gura cu alegerea mea de cioban.”
Atunci, cum v-aţi hotărât să daţi admitere la regie? În cadrul organizaţiei de pionieri, trebuia să fii membru într-un club care să-ţi ocupe timpul extraşcolar. Colegii mei au ales aeromodelismul, dorind să se facă aviatori, cosmonauţi etc., or eu, la meseria mea de cioban, m-am gândit că ar fi bine să fotografiez toate oile ca să le ţin minte (râde).”
Iata insa ca Moscu Copel isi consulta ceasul… e timpul sa intram in sala.
Si aflam ca de fapt vom avea parte de o premiera dubla.
In deschiderea evenimentului, vom urmari filmul doumentar Vine o zi, realizat în 1985 de Copel Moscu şi interzis pe ecranele din România în perioada ceauşistă.
Film care s-a proiectat pe ecranele noastre dupa 1990, fara a se bucura de o adevarat premiera.
Si citez din nou din articolul numit mai sus:
<<Aţi avut însă probleme cu filmul „Va veni o zi“, foarte premiat în 1990, care a fost interzis în 1985. Ce a deranjat? „Va veni o zi“ a pornit de la o comandă a unui combinat avicol din Bacău. Trebuia să arătăm dezvoltarea agriculturii socialiste la noi în ţară, care, chipurile, era competitivă, modernă, extraodinară, dar ce-a ieşit a fost un pic altceva… Cenzorii au spus „Nu. E prea mult. Altceva!“. Tocmai pentru că erau oameni isteţi care pricepeau subtilităţile, şi-au dat seama că e un film bun şi mi-au explicat: „Păi, tu arăţi aici că se fabrică găini foarte frumoase, foarte grase, cu ouă strălucitoare. Pare că avem o producţie bogată şi atunci oamenii o să se întrebe unde sunt animalele astea, că pe piaţă nu sunt! Vrei să avem demonstraţii?“. M-au oprit de la lucru pentru o perioadă. N-am mai făcut filme pentru ecran, ci numai filme-comenzi. N-a fost uşor… „Va veni o zi“ O fermă de păsări, ultra modernă pentru acea epocă, are în structura ei şi o grădiniţă, cu program săptămânal, numai pentru copiii angajaţilor. Paralela dintre creşterea puilor de pasăre şi a puilor de om conduce la o meditaţie gravă despre condiţia umană. (1990, ACIN – Premiul pentru regie scurtmetraj; 1990, Costineşti – Premiul pentru film documentar; 1990, Valladolid – Marele Premiu „Spicul de aur”)>>
La proiectia acestui film a participat si operatorul Otto Urbanski, realizatorul imaginii. Filmul a fost calduros aplaudat!
Si acum, haideti sa pasim in cel mai nou basm pe care ni-l propune Moscu Copel.
Criticul si istoricul de arta, Pavel Şuşară, alaturi de Moscu Copel si de pictorul Ioan Măric din Bacău, au spus fiecare cateva cuvinte referitoare la nasterea transpunerii pe ecran a acestei povesti plina de emotie si originalitate, care ne conduce pe noi, spectatorii, in lumea speciala a “comorii picturii naïve” si a unuia dintre cei mai valorosi exponenti ai ei pe plaiurile romanesti, recunoscut de “critica de specialitate din țară și străinătate”, dar “prea puțin cunoscut de publicul larg”.
Canoanele versus imaginea frusta a spontaneitatii redarii clipei, captive si captivante pe panza sevaletului.
Imaginile filmului ne poarta prin universul specific al lumii satului si orasului romanesc, al preocuparilor de viata, de munca si de sarbatori ai locuitorilor rurali, dar si urbani din zona moldo-bacauana, ne justifica chemarea pe care a simtit-o artistul inca de la o varsta frageda, hotararea de a urma o scoala populara de arta, modul in care simte inspiratia, felul in care o acordeaza si instaleaza in compozitie si culoare… dar… dar si zumzetul iscat de artistii plastici “cu patalama la mana”, cu studii de specialitate, care contesta valoarea real-artistica a acestui gen de creatie. Astfel ca, la senectute, la varsta de 70 de ani, pictorul Ioan Măric din Bacău se hotaraste sa devina student. La Universitatea de Artă din Iași, la secția de Pedagogie a Artei. Cursuri de specialitate: perspectiva, compozitie, culoare…si cate si mai cate! Studii absolvite in acest moment, insa, fascinantul personaj, bădiţa Măric e hotarat sa mearga mai departe… il asteapta un masterat si de ce nu, poate chiar un doctorat.
“Zumzetul” insa, nu inceteaza, doar isi schimba palierul. Acum i se ridica impotriva comunitatea creatorilor de arta naiva, care incepe sa ii conteste apartenenta la clanul sau breasla deasupra careia accede Ioan Măric, deci, ii contesta calitatea de Pictor naiv. Cum o intorci, nu-i bine si nu-i poti multumi pe toti… sau conform unui vechi ziceri din popor, “gura lumii–i sloboda” 🙂 .
Si da, exista o “Asociatie a Artistilor Naivi din Romania”.
Oare invatatura si studiul complex ucid modul de exprimare asa zis “naiva”, ucid sinceritatea reprezentarii plastice? Oare marii artisti ai expresionismului, cubismului, suprarealismului, instruiti cunoscatori ai proportiilor, perspectivei si a tuturor tehnicilor de compozitie, blamati, ostracizati sau pur si simplu neintelesi in complexitatea intelectualitatii lor (care i-a condus spre exprimari artistice fascinante si profunde), sunt mai putin artisti decat cei intepeniti in canoanele conservatoare si academice?
Ei bine, cu amaraciune, dar si cu umor, acest Moscu Copel, unic in felul sau, ne dezvaluie si ne prezinta cu rabdare o problema umana perena, aceea a exprimarii simtirii artistice individuale, sincere si irepetabile, in conjugare cu o alta problema umana perena, aceea a autodepasirii, prin educatie, instructie, cultura. Plina de umor, dar repet – si de amaraciune – este deconspirarea acestor doua lumi (academistii si naivii) si a tensiunilor – mai mult sau mai putin subterane, dintre ele. Deasupra tuturor impresiilor de spectator, filmul transmite si sperantă, aia care moare ultima 🙂 , catre ceea ce se cheama acceptare (un sentiment pe care il pierdem din ce in ce mai mult in trepidatia vietii de zi cu zi). Si deschide (cel putin mie asa mi s-a intamplat) interesul (pentru cine nu l-a avut pana acum sau nu suficient) catre pictura naiva de calitate si practicantii ei.
