The Death of Cinema and My Father Too (2020)
Regia: Dani Rosenberg
Distribuția: Marek Rozenbaum, Roni Kuban, Natan Rosenberg
‘The Death of Cinema and My Father Too’ este un titlu neobișnuit al unui film neobișnuit care are ca subiect un film neobișnuit. Regizorul și scenaristul (în colaborare) Dani Rosenberg, aflat la debutul său în filme de ficțiune de lung metraj, aduce pe ecran o poveste personală emoționantă. Premiera a avut loc în 2020 în cadrul ediției în pandemie a Festivalului de la Cannes. A fost apoi proiectat la un număr de alte festivaluri (unele dintre ele virtuale sau hibride) în acel an ciudat și a câștigat și câteva premii. Au urmat doi ani de pauză și abia acum, în 2023, se va întâlni cu spectatorii săi nefestivalieri în Israel. Eu l-am văzut într-o avanpremiera la cinemateca locală. La întrebarea dacă aceasta amânare a ajutat sau dăunat, răspunsul îl vom primi după proiecțiile comerciale în sali. Părerea mea este că nu are foarte multă importanță. În primul rând filmul se ocupă de probleme atemporale – confruntarea cu boala cuiva foarte apropiat și cu perspectiva morții care se aproprie, despărțirile grele de părinți, legăturile dintre generații, cinematograful ca mijloc de terapie și de confruntare cu problemele vieții. O face într-un mod original și curajos, dar nu întotdeauna comod pentru spectatori. În fundal putem vedea aspecte legate de realitatea politică a Israelului și a Orientului Mijlociu. Scenele sunt filmate pe la sfârșitul anului 2018 și începutul lui 2019, dar conflictele politice sunt aceleași și nici oamenii nu s-au prea schimbat. Aceleași probleme, aceleași dureri, aceiași nostalgie.
‘The Death of Cinema and My Father Too’ combină structura de film în film cu cinéma vérité și cu adăugiri de voce din off. Personajul principal este Dani, care se confruntă cu boala terminală a tatălui său angrenându-l pe acesta ca actor principal într-un film de ficțiune realizat împreună cu întreaga familie. În filmul de ficțiune, Tel Avivul urmează să fie atacat de rachete lansate din Iran și familia se refugiază la Ierusalim. Ar fi un fel de comentariu sarcastic despre situația de permanentă tensiune în care se afla această țară, actual acum cinci ani și la fel de actual și acum. La câteva zile după începutul filmărilor, situația medicala a tatălui se înrăutățește și nu poate continua filmările. Fiul decide să-l înlocuiască cu un actor și să continue realizarea filmului. Atunci când se va produce inevitabilul va rămâne în urmă un film, sau poate un film despre acest film. El va fi realizat în pofida dorinței tatălui său, care refuză orice formă de eternizare, inclusiv o înmormântate tradițională și un monument într-un cimitir. Dar, așa cum declara regizorul în discuția cu spectatorii de după proiecția filmului, asta nu mai este decizia lui.
Din punct de vedere cinematografic este vorba despre un experiment foarte interesant. Cele relatate în film s-au întâmplat așa cum sunt relatate în scenariu. Până la urma Dani Rosenberg a făcut un film despre realizarea filmului în care se turna un film. În rolurile principale a folosit doi actori pe care îi voi numi semi-profesioniști. Rolul său, al lui Dani, a fost încredințat prietenului său, realizatorul și intervievatorul de televiziune Roni Kuban și acesta este formidabil. La fel de bun este și Marek Rozenbaum, care este mai ales producător de filme și doar ocazional actor, în rolul tatălui. Colaborează însă în distribuție și o parte dintre membrii familiei (intre care mama regizorului) care își joaca propriile roluri. Amestecul acesta lucrează în multe momente și se împotmolește în câteva alte locuri. Sunt intercalate și secvențe din filmele de familie realizate de regizor în copilărie și adolescență.
Este vorba, fără îndoială, despre o interesantă abordare artistică, și tema principală a filmului cred că aceasta este – confruntarea cu boala și cu moartea iminentă cu ajutorul artei filmului. Spectatorii avizați vor fi, desigur, interesați și antrenați în ceea ce se întâmplă pe ecran. Dar restul publicului, care nu este neapărat interesat de experimente cinematografice? Cei care, vorba tatălui într-o replica din film, vin la cinema pentru a vedea o poveste de viață și niste actori ‘adevărați’? Cred că aceștia vor avea anumite probleme și vor accepta cu mai puțină ușurință scene cum este cea în care aparatul de filmat este uitat undeva, ațintit spre un tavan sau o fereastră și este înregistrat numai dialogul. Finisarea artistică nu cred că lipsește, ci este intenționat dată la o parte pentru a sublinia experimentul. În aceste condiții nu toți specatatorii vor face pasul care să ducă la asimilarea mesajului și la implicare emoțională. Cu acest film Dani Rosenberg a demonstrat că poate face cinema interesant. Vom vedea în viitor daca vă reuși să păstreze inventivitatea și să lărgească tematica dincolo de sfera experienței personale.
Nota: 6/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
