Chloe (2009)Regia: Atom Egoyan
Distributia: Julianne Moore, Liam Neeson, Amanda Seyfried, Max Thierot
Am ales sa vizionez acest film pentru doi actori interesanti si adesea admirati de mine pentru prestatia lor. S-ar putea intampla ca deceptia mea adanca sa se datoreze imposibilitatii de acceptare a scriptului, a povestii in sine, treaba care s-a transformat in impresia de irealitate a personajelor creionate.
Pentru ca mie mi-a fost imposibil sa inteleg si sa accept DE CE o familie prezentata ca fiind perfect normala si functionala, un nucleu constituit din doi intelectuali realizati care s-au iubit si se iubesc si vegheaza impreuna la cresterea si educarea unui adolescent, plonjeaza dintr-o data nu numai intr-o acuta lipsa de comunicare, ci de-a dreptul in patologic.
Mi-a fost imposibil sa inteleg de ce o femeie frumoasa, matura, medic stimat si activ, cade prada unui acces puternic de gelozie, intemeiat doar pe o vaga banuiala de moment, fara ca de-a lungul vietii de familie sa aiba nicio, dar nicio dovada de infidelitate din partea barbatului de care o leaga amintiri si sentimente indelung verificate in timp. Si mai mult decat atata, hai sa zic, necunoscute sunt caile Domnului – si poate perceptia viitoarei imbatraniri (viitoare, caci e clar ca inca nu este cazul) – poate reprezenta un declic psihologic.
Dar de aici si pana la elaborarea stupida a unui scenariu menit sa il inculpe pe sot, cu implicarea riscanta, jenanta si absurda a unei tinere „gheise” moderne, e cale lunga, o cale pe care eu nu pot sa o asimilez.
La fel si increderea totala si nejustificata a femeii in tanara ciudata cu care intra intr-o cardasie bolnavicioasa, la fel si cu scenele desfasurate in imaginatia eroinei, privind veridicitatea implicarii sexuale a sotului tradator, la fel si cu deviatiile ei lesbiene – pe care nimic din firea si traiectoria vietii ei nu ne lasau sa le ghicim, sau macar sa ni le explicam.
O Julianne Moore – sotia – care pare a fi – pas cu pas – lovita total de o incapacitate crasa de judecata normala. Si un Liam Neeson interpretand un sot sters, ascunzandu-se si ingropandu-se in obligatii profesionale, neatent si insensibil – nejustificat – la viata si la sentimentele membrilor familiei sale.
Surpiza o reprezinta tanara Amanda Seyfried (pe care urmeaza sa o vad maine in pelicula „Scrisori catre Julieta”).
Singurul rol bine construit si jucat este cel al tinerei „dame de companie” Chloe!
Aceasta spune:”Cred ca intotdeauna m-am priceput la cuvinte. In meseria mea este la fel de important sa fii in masura sa descrii ceea ce fac eu, cum este sa faci ceea ce fac eu. Daca fac lucrul asta cum trebuie, pot deveni intruchiparea visului tau de neclintiti. Si apoi pot pur si simplu, disparea.”.
Dupa parerea mea, Chloe este intruchiparea perfecta a raului si a viciului, pe fondul unei patologii evidente – o schizofrenie care o impinge la construirea unor scenarii mitomane hranite de invidie, gelozie, ura, devotiune satanica, care ii picura voci in ureche si care o transforma intr-un instrument erotic devorator. Totul – cu o extrem de angelica figura invaluita in plete blonde si dominata de imensitatea unor ochi albastri usor exoftalmici, totul invesmantat in cele mai ciudate, retro si fara de culoare straie pe care le leapada cu cea mai mare usurinta dezvaluind un trup feciorelnic si pur, in contrast cu impuritatea mintii si a sufletului. Un Diavol bolnav – cu chip de inger (un inger cazut?), interpretat cu talent de tanara actrita.
Si un final la fel de neconvingator…O explicatie intre soti…impacare…intelegere…Si in tot acest joc stupido-erotico-schizofrenic, este amestecat si fiul adolescent al familiei, captiv capcanei „meseriase” a lui Chloe, care, precum Ingerul cazut/Diavol – isi gaseste moartea eliberatoare pentru cei a caror viata a zdruncinat-o.
In rest, camera incadreaza imagini frumoase, subliniate de o coloana sonora inspirata. Efectele se adauga impresiei mele defavorabile scenariului si actorilor implicati in acest film.
