Creat sub patronajul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” şi al Universităţii Naționale de Arte București, Festivalul Internațional de Film Experimental București (BIEFF) este primul eveniment din România care promovează zona de graniță dintre cinema și artele vizuale, oferind expunere unor artişti vizuali inovatori. Ediția BIEFF 2023 (desfășurată anul acesta între 26 septembrie – 1 octombrie) a avut ca principal obiectiv promovarea creaţiilor inovatoare și a unor artişti cu viziuni profund personale asupra realităţii contemporane, care, în acelaşi timp, explorează cu îndrăzneală limitele limbajului cinematografic. O sărbătoare a libertăţii de creaţie și cinemaului fără compromisuri.
„Cred în realitate. Asta-i tot.” (Pedro Costa)
În cadrul ediției de anul acesta, publicul a avut ocazia să vizioneze o serie de filme regizate de Pedro Costa (prima retrospectivă de autor a BIEFF), singular în peisajul cinematografiei contemporane. Compusă din numeroase lungmetraje și scurtmetraje realizate de-a lungul a mai multe decenii, opera lui Costa e o elegie a marginalilor, a celor aruncați la periferia societății moderne, asupra cărora vântul nemilos al Istoriei se asmute într-o furtună neîncetată. (Flavia Dima). Cineastul a debutat cu lungmetrajul O Sangue (1989), o declarație de dragoste pentru cinematograful ca artă a contrastelor fermecătoare și pentru alb-negrul de odinioară.
Pedro Costa și-a început cariera cinematografică într-o perioadă în care Portugalia se confrunta cu probleme legate moștenirea colonială, iar el a vrut să dea voce unor voci care să vorbească atât despre trecutul țării sale, cât și despre problemele prezentului într-o manieră originală și nonconformistă. Rezultatul constă într-o serie de filme care abuzează de răbdarea și concentrarea spectatorului, care generează impulsuri puternice, și induc ritm prin violența imaginilor și a situațiilor. Regizorul a fost prezent la București, în cadrul BIEFF 2023, și a susțiut un masterclass după proiecția celui mai recent scurtmetraj al său, As Filhas do Fogo.
”Modul clasic de a face filme este total greșit.” (Pedro Costa)
No Quarto da Vanda (În camera Vandei, 2000), aproape film documentar, plasează spectatorul în viața Vandei Duarte, o dependentă de heroină din cartierul Fontainhas, de la periferia Lisabonei. Prima peliculă filmată în digital a lui Pedro Costa. O realitate brutală, afișată în unghiuri scurte și întunecate, o lume a intimității și a fragilității a două surori (Vanda și Zita Duarte). Cu Vanda Costa a lucrat și la filmul său anterior, Ossos. Duarte s-a opus modului în care a fost dirijată și, potrivit regizorului (care a asistat la proiecția mea de la Cinemateca Ontario), a făcut exact opusul a ceea ce i s-a cerut. Regizorul a decis să o facă parte activă din proiect și noul film a fost realizat cu o cameră digitală mică și o echipă redusă care a lucrat cu Vanda, familia ei și mulți dintre vecinii ei pe o perioadă de doi ani. La scurt timp după ce colaboratorii au început să lucreze, a început curățarea mahalalei, ceea ce i-a amenințat pe locuitori și a generat aspectul documentar al filmului.
Multe scene sunt filmate în camera lor mică și prezintă lumea drogurilor și a disperării nealterat. Găsim o lume pestriță, formată din muncitori, vânzători, dealeri, șomeri, casnice, vagabonzi, toți luptându-se să supraviețuiască într-un cartier pe cale de dispariție, care este demolat, la propriu, puțin cîte puțin se fiecare zi. Frumusețea pare că își găsește uneori un loc mic, o crăpătură, în zâmbete, în tuse, în plânsete, în gestul de a oferi flori sau medicamente, în jocul copiilor, în privirile bătrânilor.
Filmul lui Pedro Costa este și o încercare de a restitui acelor comunități dreptul de a nu-și pierde memoria și identitatea. Timp de aproape trei ore, le urmărim pe Vanda și pe sora ei cum se droghează, tușesc, râd, vorbesc și își văd de zilele lor, în timp ce buldozerele continuă să scormonească zgomotos în zidurile rămase. (Când Costa s-a întors la Fontainhas cu o cameră video portabilă, cartierul era deja ras de pe fața pământului). Comunitatea nu pare afectată de aceste sunete, continuă să se prelingă prin întunericul caselor până la iminența prăbușirii.
Deși greu de privit, acest spectacol grotesc, la limita dintre ficțiune și non-ficțiune, folosește o dilatare a timpului cinematografic și propune un vocabular vizual nou și variat. Mai mult decât atât, imaginea digitală (aici imprimată pe film de 35 mm), modul de a capta lumina naturală și mișcarea corpurilor, într-un aici și acum, constituie o descoperire necesară a perspectivei, pentru a mobiliza comunitatea cineaștilor să-și regândească termenii artei.
În cadrul festivalului au mai putut fi vizionate:
Cavalo Dinheiro (2014) avansează intimitatea creativă a lui Costa cu Ventura, personajul său recurent care se confundă cu actorul neprofesionist care îl interpretează. Fontainhas nu mai există decât în condiționarea socială a rezidenților și prezervarea lui în cinema. (Irina Trocan)
Vitalina varela (2019), un film construit din imagini-timp, filmate în clarobscur. O capodoperă modernă. (Flavia Dima)
Ossos (1997) inaugurează trilogia lui Costa dedicată Fontainhas, cartier al Lisabonei între timp dispărut. Personajele sale devin mai mult decât o simplă reprezentare, ele fac parte dintr-un univers specific, care are propriile sale ritualuri. (Cristi Luca)
O Sangue (1989), debutul în lungmetraj al lui Pedro Costa, o declarație de dragoste pentru însuși cinemaul, ca artă a unor contraste seducătoare; o elegie pentru alb-negrul de odinioară. (Alma Buhagiar)
Juventude em marcha (2006): noțiunile obișnuite despre spațiu și timp sunt prinse într-o puternică tensiune între concret și memorie, în ceea ce autorul său numește „un eseu, o cercetare asupra pierderii” declanșată de demolarea favelei din Lisabona. (Flavia Dima)
As Filhas do Fogo (2023) e un gest sacru pe altarul desacralizat al cinemaului contemporan. (Dora Leu)
