Bastarden (2023) – Bastardul
Regia: Nikolaj Arcel
Distribuția: Mads Mikkelsen, Amanda Collin, Simon Bennebjerg
În seara de 24 iunie, începând cu ora 20:30, Cinema Elvire Popescu ne-a invitat să vizionăm un western nordic captivant și complex, oferind o serie de reflexii asupra multor aspecte ale lumii în care trăim. Sunt de părere că funcționează ca un domino social, multele prejudecăți ale vremii fiind ancore ale prejudecăților contemporane, dar și aspectele ce țin de probleme precum libertatea și moștenirea. Pelicula este o creație a regizorului Nikolaj Arcel, protagonistul fiind interpretat de către Mads Mikkelsen (alături de el au jucat și actorii Gustav Lindh, Amanda Collin, Kristine Kujath Thorp), actorul a fost distins cu Oscarul pentru Cel mai bun film străin, și filmul O afacere regală, datorită căruia a primit trofeul pentru Cel mai bun actor european în 2020.
Acțiunea se desfășoară la mijlocul secolului al XVIII- lea (1755) în nordul Danemarcei într-o zonă de stepă neîmblânzită, care se lasă greu adaptată supraviețuirii omului. Căpitanul Ludwig Kahlen (Mads Mikkelsen) cere permisiunea Casei Regale Daneze să întemeieze o colonie în acest spațiu ostil în schimbul unui titlu nobiliar. Rădăcinile sale incerte, acesta fiind unul dintre mulții copii rezultați din relațiile pasagere ale nobililor cu slujnicele lor, sunt cele care nasc în el dorința de a fi recunoscut drept cineva într-un mod oficial. Lupta pentru câștigarea unui statut social prin intermediul căruia, crede el, i-ar putea asigura demnitatea care nu i-a fost oferită la naștere, se dă nu numai cu natura, ci și cu viciile oamenilor, de la amenințarea tâlharilor pâna la prejudecățile celor care compun societatea la care vrea să acceadă.
Plasarea istorică devine prilej pentru crearea unor adevărate tablouri, regizorul reușește să redea perfect contrastul dintre nobilimea pervertită, care abundă în nesinceritate și promiscuitate, și lumea celui care este dedat cu munca. Violența naturii pare să fie un răspuns pentru violența umană, demnitatea nu este a celor care trudesc, este a celor care fac abuz de putere, respectul pare să fie un mit. Nuanțele de albastru pot fi remarcate atât în contrastul dintre cer și câmpie, cât și între cer și castelul nobilului aflat în vecinătatea câmpiei, Frederik Schinkel (interpretat de Simon Bennebjerg). Ideea de impostură este foarte bine surprinsă în scenele din cadrul unui bal găzduit de nobil, observăm cum aspectul pare să ascundă lacunele spiritului.
Perseverența protagonistului devine o amenințare pentru un nobil a cărui singură putere este averea moștenită de la tatăl său. Fostul căpitan reușește să câștige încrederea unui preot, a doi foști slujitori ai lui Schinkel, dar și să lege o legătură cu Anmai Mus (interpretată de Melina Hagberg), un copil al unor nomazi care își stabiliseră tabăra în apropierea lui. Prin intermediul acestui personaj descoperim detalii interesante legate de statutul romilor, aceștia nu aveau drept de proprietate, dar nici permisiunea de a lucra pământul. De asemenea, după o primă reușită agricolă a lui Ludwig Kahlen ni se oferă o perspectivă interesantă asupra prejudecăților oamenilor vremii asupra neamului din care face parte Anmai Mus, unul dintre cei 50 de coloniști trimiși de rege susține că cei ca ei aduc ghinion. Momentan se hotărăsc să o ține deoparte, asigurându-i că nu o vor vedea nicioată.
Kahlen pare să fie angrenat doar în drumul său spre câștigarea unui cuvânt imprimat pe o coală, dar în mod insesizabil începe să realizeze că titlul nu este cel care-l va schimba în mod într-o ființă demnă. Lupta lui se duce pentru câștigarea considerației unei societăți care în cele din urmă se va dovedi nedemnă. Titlul nobiliar nu poate confirma ceva ce este deja destul de clar de la început, faptul că Kahlen este un om care poate să vadă umanitatea mai departe de prejudecăți și că adevărata înnobilare poate fi obținută prin fapte. Oricât de romantic ar suna cred că acest paragraf schițează în linii mari finalul filmului.
Războiul pe care îl duc cei doi „stăpâni” ai acestei câmpii de neîmblânzit se duce într-un mod aprig, banii pe care Kahlen îi avea din pensia de căpitan se termină, oamenii își pierd încrederea în el și este nevoit să înfrunte totul aproape de unul singur. Astfel, rămas aproape singur, fără mână de lucru este nevoit să apeleze la membrii șatrei, în ciuda legii. Cu ajutorul lor poate să ardă buruienile crescute pe pământul unde vrea să cultive cartofi. Succesul de care se bucură Ludwig Kahlen stârnește cu atât mai mult furia lui Schinkel care plănuiește un atac condus de niște condamnați asupra taberei de coloniști. Într-o seară sunt uciși doi coloniști, pierderea acestora este pusă pe seama ghinionului adus de Anmai Mus. Kahlen este asigurat de ajutorul lor în planul de răzbunare cu o singură condiție, de a o alunga pe micuța Anmai.
Acțiunile lui Kahlen din timpul confruntării cu Schinkel nu trec neobservate, nobilimea care-i oferise acordul de a întemeia o colonie în câmpia sălbatică își retrage suportul, dorind să fie pedepsit. Dacă Schinkel întruchipează tiranul înnebunit, întâmplările ce au loc după încarcerarea nemesisului său trebuie să fie un fel de răscoală sau de intrare în drept a celor care merită. Mi s-a părut interesant modul în care registrele violenței sunt explorate într-un mod care îți încearcă puțin voința. Nu am putut să nu mă întreb dacă am putea să credităm în anumite circumstanțe cruzimea, cel puțin cam câtă violență ar fi fost necesară pentru a obține libertatea sau dreptatea. Apoi am revenit din nou asupra jocului contrastelor dintre bine și rău, dintre permis și nepermis, om și natură, uman și dezumanizat și am să închei aici lista. Ar mai fi câteva de menționat, dar nu cred că este neapărat necesar, rămân cu multe necunoscute, ceea ce este un mare plus.
În cinematografe din 28 iunie, distribuit de Independența Film.
