Fly Me to the Moon (2024) – Trimite-mă la lună
Regia: Greg Berlanti
Distribuția: Scarlett Johansson, Channing Tatum, Woody Harrelson
Misiunea Apollo 11 și primii pași făcuți de omenire pe un alt corp ceresc reprezintă probabil cel mai semnificativ eveniment la care am asistat, mulțumită transmisiei directe televizate, în decursul vieții mele. Nu este de mirare că prima aselenizare a unui echipaj uman a generat deja un gen cinematografic, cu nu puține producții în formate diferite – documentare, filme de lung metraj, seriale de televiziune. Nu au întârziat să apară și sub-genurile. Pe lângă filme biografice și drame spațiale, au apărut și comediile și filmele care propagă sau – dimpotrivă – satirizează teoriile conspirative legate de misiunea spațială din 1969. ‘Fly Me to the Moon’, filmul din 2024 regizat de Greg Berlanti aparține acestor ultime două sub-genuri, dar este înainte de toate o comedie romantică. Pentru Berlanti, care este cunoscut mai ales ca producător și își asumă regia cam odată pe deceniu, este vorba despre primul film de mare buget pe care-l regizează. Depinzând de așteptările fiecăruia dintre spectatori, ‘Fly Me to the Moon’ are șanse să placă multor spectatori veniți în căutarea unei comedii romantice sau a unui divertisment de vară, dar și să displacă celor care se așteaptă la un film care să respecte riguros istoria misiunilor Apollo.
Orice comedie romantică povestește despre un băiat și o fată. Băiatul este Cole Davis, seful programului Apollo 11. Personajul este inspirat de Deke Slayton, fost pilot în Coreea, pilot de test și candidat la primele zboruri din programul Mercury, care a fost refuzat în ultimul moment pentru motive medicale și a devenit seful echipajelor de astronauți Apollo. Este super-serios, super-profesionist, viața îi este meseria (cel puțin până când întâlnește fata) și este superstițios în legătură cu pisicile negre (justificat, vom vedea). Fata, Kelly Jones, este un personaj complet imaginar. Frumoasă și elegantă (garderoba ei este o adevărată colecție de moda a anilor ’60), ea este un maestru în comunicare și reclamă. Un misterios sef al serviciilor guvernamentale o angajează pentru a crea campania PR în favoarea programului, cu scopul de a contracara propaganda sovietică dar și – sau în primul rând – pentru a asigura continuarea finanțării. Competiția americano-sovietică pentru Lună nu are voie să fie pierdută. Și daca succesul nu se întâmplă în realitate, atunci el trebuie simulat și filmat ca și cum s-ar fi petrecut. Teorie conspirativă confirmată? Nu chiar, să nu uităm primul cuvânt din expresia ‘comedie romantica’.
Partea romantică este susținută în special de Scarlett Johansson, al cărei personaj cucerește pe oricine o vede și o aude, mai puțin, uneori, pe cel de care se îndrăgostește. Rolurile sunt create în așa fel încât cei doi să reprezinte un cuplu care nu are nicio șansă să funcționeze. Pe ecran se întâmplă cam la fel și vina principală este în opinia mea a distribuirii lui Channing Tatum într-un rol pentru care este așa de potrivit încât în niciun moment nu putem crede că poate fi și îndrăgostit. În schimb, Woody Harrelson crează un personaj care evoluează de la a fi un manipulator cinic și sinistru la unul dintre acei șefi legendari, cu pălărie și umbrelă, ai spionilor din filmele engleze. Listei interpretărilor actoricești care mi-au plăcut o voi adaugă și pe Anna Garcia, asistenta puțin grăsuță și haioasă a lui Kelly, care își previne șefa că nimic bun nu poate ieși din a lucra pentru Richard Nixon. Pentru personaje a ieșit o poveste de dragoste, chiar daca nu prea convingătoare. Pentru spectatori a ieșit una dintre comediile de succes ale verii, filmată luminos sub soarele Floridei. Fară a fi nerespectuos, ‘Fly Me to the Moon’ este o satiră și a programului Apollo și a oamenilor săi, a teoriilor conspirative și a filmelor dedicate subiectului. Singurii care ar putea fi suparați ar fi fanii programului Apollo care ar lua filmul prea în serios. Să fie preveniți!
Nota: 7/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
