Aloys (2016)
Regia: Tobias Nölle
Distribuţia: Georg Friedrich, Tilde von Overbeck, Kamil Krejcí
Senzaţia care se instalează după ce s-a făcut lumină, iar pe ecran se desfășoară genericul, este aceea de complicitate cu cei prezenţi în sala de cinema. Pentru că aţi fost cu toţii martorii unui spectacol cu artificii (mai ales în ceea ce privește imaginea, scenografia și sunetul) în care personajele au dansat pe o sârmă întinsă de regizorul-scenarist la o înălţime ameţitoare.
„Aloys” oscilează între drama și comedie (fără să se rezume la aceste doua genuri), are umor negru și absurd, iar pe parcursul celor 90 de minute de film, te poti întreba dacă tema este singurătatea, dragostea, moartea sau altceva. Direcţia în care merg lucrurle se schimbă frecvent; la început vedem viaţa anostă și insignifiantă pe care un detectiv o trăiește după moartea tatălui său, totul pe un fond profund depresiv, cu mici scântei maniacale. Apoi, în lumea personajului principal apare Vera, care dă tonul haosului (ea fură înregistrările video cu clienţii urmăriţi de Aloys, îl persiflează pe acesta și îi propune un joc prin telefon, în care intră împreună într-o lume imaginată). Înainte să apuci să te obișnuiești cu noua situaţie, poziţiile de luptă se schimbă și Aloys începe să meargă de bună voie pe firul întins de Vera (care însă, este înlocuită de o femeie cu strungăreaţă). Din fericire, mâna scenaristului prinde personajele care se desprind de balustradă si duce povestea într-un loc de echilibru, credibil și onest.
Întreaga regie se bazează pe metafore (fără stereotip ori sirop) și de multe ori liricul e mai pregnant decât epicul. Impresionează atenţia pentru detalii și abundenţa de mijloace prin care sunt transmise ideile și sunt caracterizate personajele. Fără să râzi în hohote sau să plângi amar, treci totuși printr-o serie de emoţii și stări contradictorii, condus cu inteligenţă, sensibilitate și autenticitate de un regizor aflat la debut.
Scenele din autobuz sunt demne de un Oscar pentru imagine, relaţiile dintre personaje au o dinamică suprinzătoare fără să piardă din căldura ori credibilitate, iar povestea focii care încă se crede în Pacific poate explica de ce uneori personajele din lumea lui Aloys se lovesc de marginile decorului nenatural în care trăiesc.
