La Vérité, coproducție Franța-SUA, 2019
Regie: Kore-Eda Hirokazu
Distribuție: Catherine Deneuve, Juliette Binoche, Ethan Hawke, Ludivine Sagnier
Adevărul… acest subiect atât de complex și complicat, atât de încâlcit, misterios și paradoxal, încât nici cei mai mari filosofi nu au reușit să-i dea de cap și nici de capăt. Aș putea spune că noțiunea de adevăr poate sta cot la cot cu cel al morții. Amândouă sunt învăluite într-o ceață de nepătruns, fiind extrem de subiective, din orice unghi le-ai privi. De aceea, cred eu că ori de câte ori un artist atacă aceste zone pentru a le explora și exploata, există o doză mare de risc, dar și de subiectivism inevitabil. Cu toate acestea, dacă se acordă atenție și minuțiozitate în crearea unui discurs asupra acestor teme, nu există decât șansa de a da naștere fie unei capodopere fie, cel puțin, unui act artistic remarcabil. Acesta din urmă este și cazul celui mai recent film al regizorului japonez Hirokazu Kore-Eda, prima sa realizare cinematografică în altă limbă decât cea maternă și produs în afara Japoniei, cu actori europeni și unul american.
Independența Film, unul dintre cei mai cunoscuți și importanți distribuitori de filme europene din România nu a ales la întâmplare această peliculă delicată și fascinantă, totodată. Ea marchează reîntâlnirea cu două actrițe franțuzoaice de excepție – legendara Catherine Deneuve și deosebita Juliette Binoche – alături de revenirea pe ecran a lui Ethan Hawke (care, pentru mine, a fost o reală bucurie). De fapt, revederea tuturor acestor actori mi-a prilejuit o încântare specială, în primul rând pentru că nu îi mai văzusem de mult, apoi pentru că mi s-au părut în plină forță creatoare și, nu în ultimul rând, pentru că au fost plasați într-un context și într-un cadru artistic care le-a pus în valoare cele mai puternice caracteristici, precum și talentul fiecăruia.
Filmul lui Kore-Eda a reușit să îmbine de minune sensibilitatea, delicatețea, misterul și semiotica nipone cu franchețea uneori prea frustă și cu problematicile europene, rezultând un amalgam de imagini superbe, însoțite pe alocuri de alegeri muzicale uimitoare, dar foarte potrivite cu momentele respective, și de sentimente care mai de care mai paradoxale și, totuși, complementare. Nu pot să uit imaginile copacului din fața casei personajului lui Catherine Deneuve, acel simbol al trecerii timpului real și al celui metaforic, cadre în care respectivul copac era prezentat în viața sa de pe parcursul anului, în diferite puncte ale anotimpurilor. Sigur că cele mai pregnante imagini au fost cu căderea frunzelor toamna și cu același pom iarna, golit aparent de orice fel de viață, dar încă stând drept și înalt, fără să-și piardă fala. Mi s-a părut a fi poate cel mai frumos comentariu cinematografic asupra narațiunii principale a filmului, dar și asupra trecerii vârstelor umane, în timp ce individul nu se lasă doborât de nimic. Căci astfel este portretizat și unul dintre personajele principale, Fabienne Dangeville, interpretat cu măiestrie de una din marile doamne ale Franței, Catherine Deneuve. Aflându-se încă la vârful carierei sale, actrița ne aduce în față o femeie care, deși este o mare actriță a ecranului, rămâne un om măcinat de frustrări, de mici probleme ale vârstei care, unite cu vicii ale meseriei sale, dau rezultate uneori dramatice (vezi utilizarea pastilelor cu alcool, fumatul excesiv etc.). Cu toate acestea, Fabienne nu se îndepărtează nicio clipă de la crezul personal, nu face niciodată rabat în domeniul artei sale, riscând chiar relațiile familiale, dar menținându-și coloana vertebrală proprie mereu în poziție verticală.
Nu se spune că e bine sau nu, nu se fac judecăți de valoare, regizorul nu afirmă nicio clipă în filmul său că e bine așa sau altfel. Pur și simplu, ne prezintă aspecte obișnuite din viața unor oameni poate mai puțin obișnuiți (dar, totuși, oameni) și ne lasă pe noi să tragem concluziile, bazate la rândul lor, pe experiența fiecărui privitor. De altfel, acesta este un aspect pe care l-am apreciat foarte mult în La Vérité – păstrarea unei obiectivități a ochiului camerei de filmat, neimplicarea directă povestitorului Kore-Eda în desfășurarea narațiunii, urmărirea nepărtinitoare a firului subiectului prezentat și a alegerilor făcute de personajele sale. Nu credeam să pot vedea un film în care să pot fi lăsat să aleg singur ce e bine ori ce e rău, căci, de cele mai multe ori, creatorii încearcă să-și convingă publicul să urmeze o anumită cale. Nu întotdeauna este benefic pentru rezultatul final al actului artistic ca receptorii să fie convinși de un anumit punct de vedere. Cred că tocmai datorită acestei subiectivități pelicula lui Hirokazu Kore-Eda a prins atât de bine la public și la critici, deopotrivă. În plus, vorbind de alegerile muzicale, acestea pot părea, pe alocuri, desprinse din contextul poveștii, dar ele reușesc de fiecare dată să inducă starea perfectă pentru privirea acelor momente și pentru ceea ce urmează după fiecare cadru în care sunt audiate.
Totodată, nu pot să nu remarc faptul că regizorul a ales o oarecare ușurință nesuperficială în tratarea temei aproape obsedante pentru fiecare personaj – aflarea adevărului. Există acest adevăr pe care Lumir, interpretat cu un amestec de seriozitate și giumbușlucărie de Juliette Binoche, îl dorește cu disperare exprimat? Sau este doar adevărul ei? Unul dintre personajele secundare îi atrage atenția subtil că nu este benefic să te bazezi pe memorie. Căci adevărul pe care femeia îl caută își are rădăcinile adâncite în trecut și în amintiri. Și aici intervine o nouă temă nouă – relația dintre părinți și copii. De fapt, dintre părintele-artist și copilul care este tras, fără voia lui, în această lume turbulentă și tumultoasă a cinematografului. Se aduc în discuție sacrificiile pe care a trebuit să le facă fiica lui Fabienne, ruptura de mamă pe care a îndurat-o de-a lungul vieții, toate fiind în folosul carierei strălucitoare pe care artista a reușit să o dezvolte. Sigur că, la momentul când se desfășoară filmul, personajul lui Catherine Deneuve este o împlinită actriță, o vedetă, adulată de public. Dar răsare întrebarea – „Au meritat aceste sacrificii pierderea relației mai strânse dintre mamă și fiică?”. Răspunsul rămâne la latitudinea fiecăruia și nu vreau nici eu să fiu părtinitor, așa că vă voi lăsa pe voi să alegeți. Eu știu ce am ales.
Vreau să mai subliniez și ideea de „film în film”, în mod clar inspirată de metoda de „teatru în teatru”, prin care Kore-Eda spune povestea lui Fabienne și a fiicei sale Lumir, dar sub vălul protector ale metaforei cinematografice, prezentând filmul în care actrița joacă ca pe o paralelă pentru propria-i viață și relație cu fiica sa. Cu ocazia turnării acestui film despre o mamă care este nevoită să trăiască în spațiul cosmic pentru a-și păstra tinerețea și sănătatea, în detrimentul relației cu copilul ei, apar tensiuni, rostiri de adevăruri personale, confruntări nenumărate între Fabienne și Lumir, căci refulările și frustrările întotdeauna își vor da frâu liber când vin în contact cu arta, acest mijloc de netăgăduit pentru transformarea problemelor în nestemate. Aș mai adăuga și că La Vérité este un exemplu încântător de violență a relațiilor umane, îmbrăcată într-o dulce haină imagistică, ce ascunde duritatea în spatele unei adieri blânde tipic japoneze.
Așadar, un film care reușește să fascineze, care folosește limbajul filmului pentru prezenta publicului probleme cotidiene, dar așezate frumos pe ecran, cu o distribuție care ar face cinste oricărui regizor și cu un mesaj pozitiv, în final, fără a se apropia nici măcar la un milimetru de plictisitoarele și clișeicele happy-end-uri hollywoodiene. Nu este de mirare că a fost nominalizat la Leul de Aur de la Veneția, dar este uimitor cum pe IMDB are doar nota 6.5. Eu voi fi mai generos, așa cum veți vedea mai jos (iată și o rimă binevenită), iar pe voi vă las să-l apreciați din unghiul vostru.
În cinematografele din România din 26 februarie, distribuit de Independența Film.
Nota: 9/10
(Surse foto: www.dvdfr.com, www.alistmagazine.ro, www.filmaffinity.com, https://m.cinemagia.ro/)
