L’homme qui aimait les femmes (1977)
Regia: François Truffaut
Distribuția: Charles Denner, Brigitte Fossey, Nelly Borgeaud
‘L’homme qui aimait les femmes’ realizat în 1977 de Francois Truffaut este un film care nu ar putea fi realizat astăzi. Nu așa cum l-a scris și regizat cineastul francez, în orice caz. Eroul său principal este ceea ce în limba română ar putea fi numit un fustangiu serial, un bărbat care se uită de obicei la femei de la picioare în sus, care acumulează cuceririle urmate inevitabil de despărțiri, care nu are nicio intenție să creeze o relație stabila și își colecționează amintirile-trofee în sertare pline de scrisori și fotografii înainte de a se apuca să scrie o carte în care să își descrie șirul de aventuri amoroase. Un astfel de personaj masculin nu ar putea fi în epoca noastră decât un personaj negativ și faptul că Truffaut îl descrie ca pe un veșnic înamorat a cărui fascinație pentru femei își găsește justificarea în felul în care și ele sunt atrase și cad sub mrejele lui ar fi greu de explicat astăzi. Și totuși, Don Juan și discipolii săi străbat istoria literaturii, operei și pe cea a cinematografiei.
Daca cineva s-ar încumetă totuși să scrie scenariul unui remake ar trebui să schimbe cam totul. Se fumează enorm – la lucru, la masă, în pat. Oamenii își trimit scrisori și folosesc telefoane cu disc care sună în mod amenințător. Manuscrisele cărților sunt aduse de scriitori în plicuri și încredințate dactilografelor. Nu numai că nu există telefoane mobile, dar inginerul Bertrand Morane, eroul filmului, lucrează la o firmă la care convorbirile telefonice sunt acceptate într-o centrală acționată manual de o telefonistă. Diminețile el este trezit din somn de vocea unei alte telefoniste de la un serviciu de apelare. Orice femeie atrăgătoare care îi iese în cale devine obiectul atenției și fascinației sale, indiferent de statutul ei social sau familial.
Filmul este asimetric, în sensul că pe Truffaut îl interesează mai puțin psihologia partenerelor. Charles Denner, actorul care îl interpretează pe eroul principal al filmului este departe de a avea farmecul fizic al unui Alain Delon sau carisma lui Belmondo, este un tip mai degrabă banal ca aspect. Care este secretul succesului său la femei? Poate chiar fascinația față de sexul frumos pe care și-o dezvăluie destul de direct, fară ostentație sau urmă de violență. Daca ratează vreo cucerire, eroul nostru ridică din umeri și trece la următoarea femeie întâlnită în cale. Truffaut a transmis eroului filmului propria sa fascinație fata de femei, concretizată în admirația față de actrițele care jucau în filmele sale (și în câteva povesti de dragoste).
Câteva elemente de cinematografie atrag atenția. Scena care deschide și închide filmul este împrumutată din genul ‘film noir’ deși ceea ce se petrece între ele este cu totul altceva. Cei atenți îl vor identifica în primul cadru și pe regizor apărând în cameo, ca la Hitchcock. Vocea off-screen este folosită intens, ceea ce nu este o raritate în filmele lui Truffaut, fiind inserată sub pretextul încercării eroului de a-și transforma aventurile într-o carte de memorii precum cele ale lui Casanova sau Don Juan. Dacă tot îl menționăm – din nou – pe Don Juan, lipsește din acest film orice fel de judecată moralizatoare. Până și în libretul operei lui Mozart marele seducător este pedepsit. Aici lucrează hazardul. Pentru a fundamenta psihologic comportamentul eroului său, Truffaut înserează câteva scene de flash-back din adolescență și introduce figura mamei acestuia, un fel de replică în oglindă a ceea ce avea să devină fiul. Se întâlnesc în ‘L’homme qui aimait les femmes’ două dintre temele principale ale filmelor sale, fascinația pentru femei și ieșirea, dureroasă uneori, din adolescență. Plauzibil? Spectatorii sunt lăsați să judece. Filmul merită, în orice caz, o vizionare sau o revizionare.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, http://cinemasecondobegood.blogspot.com/)
