A Most Wanted Man (2014) – Vânătoare de spioni
Regizor: Anton Corbijn
Scenariu: Andrew Bovell
Distribuția: Grigoriy Dobrygin, Philip Seymour Hoffman, Homayoun Ershadi, Robin Wright, Willem Dafoe
Din viață scapă cine poate sau și spionii e oameni, nu-i așa?
Din start trebuie să mărturisesc că filmul mi-a plăcut. Mi-a plăcut excelenta prestație a lui Philip Seymour Hoffman, care și-a luat adio de la noi așa cum numai un mare actor o poate face: cu o interpretare de excepție. Mi-a plăcut regia minimalistă a lui Corbijn care-a preferat să speculeze narațiunea densă, multi-stratificată, cu un formalism riguros, aproape sec. Personajele sunt cinematic opace și pline cu un fel de lehamite emoțională, o plictiseală postmodernă, un gri existențial. De-aceea personajul interpretat de Hoffman pare schematic, are ticuri previzibile, îți pare că l-ai mai văzut într-o mie de alte filme – obsedatul de munca lui, trecut printr-o fractură majoră, și care nu se poate mântui decât prin intermediul ei.
John le Carré, spion la vremea lui, a smuls romanul de spionaj din spumoasa și romantica lume a pulsului mărit și a aventurii cu sufletul la gură, l-a rafinat și l-a redefinit pentru a se mula pe povești mult mai cu picioarele pe pământ, povești care să reflecte corupția, corporatismul, securitatea globală ambiguu motivată a lumii reale de astăzi. Spionii lui nu sunt cei din lumile lui Fleming sau Ludlum, ci oameni la vârsta a doua sau chiar a treia, înfrânți, ciobiți, scârbiți chiar de munca lor, dar hotărâți s-o facă până la capăt într-un fel de idealism nebun, o ultimă frontieră a umanității proprii. Ar fi interesant de revăzut Das Leben der Anderen al lui von Donnersmarck și de pus față în față securistul redegist de-acolo cu Bachmann, spionul german al zilelor noastre.
Cu A Most Wanted Man, Corbijn și scenaristul Andrew Bovell au creat un domino în care detaliile sunt extrem de importante, vitale chiar. Fiecare privire, fiecare replică împing povestea, o construiesc și o clipă de neatenție poate să te coste și să ratezi chiar finalul.
Gunther Bachmann, personajul lui Hoffman, și micuța lui trupă de spioni (super-secretă și ilegală) urmăresc un misterios ruso-cecen recent evadat din infernul rus al torturii, Issa Karpov (Grigoriy Dobrygin). El ajunge în Hamburg și ba revendică, ba renunță, la o uriașă sumă păstrată de Thomas Brue, un bancher timorat și covârșit de păcatele tatălui, interpretat de Defoe. Bachmann își dorește ca acesta să reușească în speranța că astfel va ajunge să prindă o pradă mai de soi, cineva implicat în traficul de arme și înarmarea grupurilor teroriste musulmane. Dar așa cum se întâmplă în mod normal la le Carre, Bachmann ajunge să aibă de-a face cu inamicul din interior, din propriile rânduri: împotriva lui apar pe rând superiori ierarhic din serviciul de informații, ministrul de interne, fantoșe ale jocului de păpuși CIA condus de imprevizibila și alunecoasa Robin Wright.
Pe măsură ce filmul avansează, se instalează senzația că scenaristul tinde să favorizeze personajele în detrimentul poveștii, dar Corbijn reușește să mențină tensiune la cote destul de înalte.
Per total nu este cea mai reușită ecranizare după le Carre. Versiunea lui Tinker Tailor Soldier Spy (2011) a lui Tomas Alfredson continuă să țină ștacheta foarte sus, dar e o extraordinară interpretare a lui Philip Seymour Hoffman.
Notă: 8/10
Ionuț
Am pornit intr-o seara fierbinte, intr-un sfarsit de august, la o ultima, inedita intalnire cu Philip Seymour Hoffman.O poveste moderna cu strategii de spionaj marca John le Carre a fost transpusa pe ecran de regizorul Anton Corbijn si scenaristul Andrew Bovell, lansandu-i o provocare lui Hoffman sa ne prezinte un erou principal de neuitat. Acceptand rolul si miza Philip Seymour Hoffman devine Gunther Bachman, un tip cinic, sceptic si dedicat muncii sale, determinat si chinuit in acelasi timp de fantomele trecutului sau tulbure in bransa.
Bachman este seful unui grup semi oficial care lupta contra terorismului in Hamburg, Germania, o tara ce incearca sa-si spele pacatul de a fi ignorat pericolul potential al imigrantilor anterior atacurilor din SUA, planuite si coordonate chiar din Hamburg de Mohamed Atta. Rabdarea si atentia sa in abordarea strategiilor, flerul si acuratetea previziunilor sale, stilul classic, analitic impus echipei pe care o conduce, precum si eficienta investigatiilor sale intra insa in contradictie cu oficialitatile dornice de rezultate rapide si spectaculoase.
Ca dealtfel majoritatea povestilor cu spioni scrise de John le Carre, “Vanatoarea de spioni” ne face martorii unei confruntari, insa nu a uneia clasice, cu impuscaturi, urmariri si efecte special spectaculoase, ci a uneia de idei, metode si viziuni. O lupta cu timpul si nervii personajelor si, de multe ori, si a specatorilor se desfasoara insa in cadre lente, intunecate, cu tensiune disimulata in lungi asteptari si bruste rasturnari de situatie, finalizate cu un deznodamant imposibil de anticipat, frustrant si deschis interpretarilor.
Aparitia in comunitatea musulmana din Hamburg a unui cecen torturat de catre rusi pe nume Issa Karpov (Grigoriy Dobrygin) pune pe jar toate structurile antitero, inclusiv grupul lui Bachman. Clasificat imediat ca militant jihadist venit sa alimenteze cu bani si idei noi organizatiile teroriste aflate sub urmarire in zona, Issa se transforma in “the most wanted man” – amenintarea- cel mai dorit om, vanat cu multa determinare de toti cei implicati.
Singurul care ii acorda putina incredere noii tinte este tocmai experimentatul Bachman. Pe masura ce investigatiile asupra cecenului se adancesc, se intareste si convingerea ca Issa Karpov nu este decat o victima, un om chinuit de vina de a avea un tata tortionar, ajuns in Hamburg doar pentru a-si revendica mostenirea de cateva milioane de euro sau mai bine zis de a scapa de “darul” tatalui care i-a distrus viata. Pentru Bachman insa Karpov este oportunitatea ideala de a confirma si finaliza o ancheta in desfasurare – activitatile doctorului Faisal Abdullah (Homayoun Ershadi) banuit a avea legaturi si a finanta prin compania de shipping “Seven Sisters” structurile Al Qaeda.
Panza de paianjen ce se tese in jurul tanarului fugar ii mai implica pe avocata specializata in imigranti Annabel Richter (Rachel McAdams), racolata de Bachaman si presata sa aleaga raul cel mai mic pentru protejatul sau, directorul de banca Thomas Brue (Willem Dafoe) a carui constiinta il determina sa colaboreze cu “cei buni”, pe Dieter Mohr (Rainer Bock), seful serviciului de spionaj german si chiar pe reprezentanta C.I.A , Martha Sullivan (Robin Wright).
Desfasurarea capcanei si mai ales deznodamantul nu fac decat sa evidentieze criticismul autorului Le Carre – agent MI6 in timpul celui de-al doilea razboi mondial – asupra politicii antiteroriste conduse sau impuse de SUA colaboratorilor, goana dupa senzational si victorii marunte in detrimentul viziunii globale si strategiilor de viitor. Adept al metodelor clasice, Brachman detesta abordarea superiorilor sai fara a avea controlul rezultatului final al actiunilor sale, deturnate chiar de cei care ar fi trebuit sa le sprijine.
Desi este figura centrala a filmului, reusind ca de fiecare data, sa surprinda cele mai fine detalii ale persoanjului, sa-l faca memorabil, sa “fure” atentia in orice scena apare, chiar daca jocul sau implica doar o respiratie greoaie a unui om obosit de viata, fumatul cu sete a unei tigari, bautul unui pahar intr-un bar de noapte sau abordarea unei mine ingrijorate, Philip Seymour Hoffman se bucura de parteneri pe masura.
Rachel McAdams este credibila ca avocat specializat in drepturile imigrantilor, implicata in aceasta poveste ce o depaseste, singura critica putand fi adusa accentului german pe care se straduie sa-l reproduca dar care sfarseste prin a fi agasant.
Versatilitatea lui Willem Dafoe contureaza un director de banca autentic, rigid, chinuit pe alocuri de intriga in care se trezeste implicat, atras de avocata, reusind insa sa-si interpreteze cu succes rolul in planul agentiilor de spionaj.
Robin Wright, desi pare de nerecunoscut in primele scene, este perfecta ca marioneta zambitoare si alunecoasa, trimisa de americani pentru a supraveghea activitatile care ii intereseaza si a-i determina pe cei implicati sa actioneze conform intereselor sale de moment.
De remarcat este si asistenta lui Brachman, Irna – Nina Hoss – ale carei interventii, rare, subtile, plasate in momente esentiale sunt un fel de strigate ale constiintei sefului sau, caruia nu-i iese niciodata din vorba, participand activ la planurile , urmaririle si analizele sale.
Imposibil de trecut cu vederea este si aroganta, sfidarea si tupeul transpuse pe ecran de Rainer Bock, definindu-l pe Dieter Mohr, emblematic ramanad ranjetul final si abordarea superioara a deznodamantului.
“Vanatoarea de spioni” ne supune analizei o noua imagine a lumii in care traim, cu o mica incursiune in umbra, acolo unde necunoscuti, nestiuti, ofiterii de informatii incearca sa prevada si sa combata manifestarile raului. Pentru ultimul sau rol principal, Philip Seymour Hoffman da viata unui astfel de profesionist, unul pasionat de munca sa si responsabil de soarta celor din jur, o minte agera ce salasluieste intr-un corp butucanos, preocupat ca, in incercarea sa de a evita nerabdarea altora, sa nu lase sa-i scape o posibila amenintare. Si vom regreta.. finalul, frustrarea, si rolurile de exceptie cu care ne-ar mai fi putut incanta macar doua decenii de aici inainte…
Nota: 8/10
Mihaela
[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=cYORzJ3e-Og’]
1 comment