A Clockwork Orange (1971) – Portocala mecanicaRegie: Stanley Kubrick
Distributie: Malcolm McDowell, James Marcus, Warren Clarke, Carl Duering, Anthony Sharp
Un film uimitor, genial si mereu la fel de proaspat si de incitant, la aproape 40 de ani de la realizarea lui.
L-am vazut la primele lui proiectii in Romania si apoi am profitat de fiecare ocazie oferita de televiziune sau de Cinemateca, pentru a-l revedea, la fel cum am procedat si cu „Dr. Strangelove” (1968), „2001 – A Space Odyssey” (1971) sau „Shinning” (1980) – alte filme de referinta ale lui Kubrick.
Zilele trecute, in finalul unui episod al serialului „Criminal Minds” – sunt mare fan – (creator Jeff Davis), unul dintre eroi, dr. Spencer Reid a avut o remarca referitoare la gusturile clasic-muzicale ale unui criminal, exprimandu-si speranta ca niciun descreiat nu si-a desfasurat oribilele activitati pe muzica lui Beethoven. Toti ceilalti membrii ai echipei FBI, schimband priviri amuzate, l-au intrebat pe Reid daca nu vazuse inca „A Clockwork Orange” ?
Si imediat mi s-a declansat pofta de a revedea acest film. Cu mana pe inima, l-am vazut din nou, cu aceeasi atentie, cu aceeasi admiratie, cu revelarea unor noi sensuri si paralele cu timpul pe care il strabat si cu noi conexiuni cu alte filme si carti din ultima vreme. Caci timpul e doar o spirala…
Este extraordinara originalitatea, tematica, tehnologia si prospetimea acestui film acum, in 2010. Pana la urma, este vorba despre inteligenta si rafinament cinematografic, calitati care exced timpului si inscriu creatori si lucrari ale lor, in marele Pantheon artistic al omenirii.
Intr-un viitor care nu pare cu nimic mai bun decat prezentul pe care il traim, in „frumosul oras Dublin”, acolo „Unde fetele sunt atat de frumoase”, un batran betiv prabusit peste betonul taluzat al drumului isi striga dezaprobarea fata de „lumea puturoasa” in care nu mai poate trai fara „Lege si Ordine”. Asupra lui se preling amenintator cele 4 umbre negre ale psihopatilor Alex, Pete, Georgie si Dim, imbuibati cu „laptele plus” de la barul Karova, plus insemnand in acest caz mescalina si alte chestii tari. Lapte care asa cum spune Alex, eroul principal, seful bandei cvadruple si narator pe tot parcursul filmului, „ne ascutea simturile, spiritul si ne facea sa devenim extrem de violenti”.
O violenta si o cruzime instinctuala cutremuratoare la niste elevi adolescenti, ale caror umbre negre se intind si prelungesc aburul drogurilor in batai sangeroase cu alte bande, in betia vitezei – distrugatoare pentru orice vehicul sau muritor ratacit pe sosea, in anihilarea linistei, sanatatii si vietii unei familii agresate si violate in propriul camin, acel „Home” pe care il urasc acesti sociopati. Toate acestea intr-o singura noapte, avand omniprezent in fundal muzica lui „Ludwig van”, asa cum il numeste Alex pe Beethoven. „Simfonia a 9-a” este preferata lui Alex, ii da fiori si ii incumba cele mai dezarticulate si violente atitudini. O extraordinar de ciudata actiune a muzicii beethoveniene asupra comportamentului acestor specimene, muzica ii „inspira” spre desfrau fara margini, spre violenta si in cele din urma – spre crima, ii „inalta”, coborandu-i intr-un iad in care odata ajunsi, „oamenii dintr-o bucata fac ce le dicteaza instinctul”. Numai „Molaii stau pe ganduri”. Crima insa – este la doi pasi – si pedeapsa, de data aceasta, nu mai este scoala de corectie, ci 14 ani de inchisoare, numai asupra lui Alex, ceilalti 3 fugind la timp de la locul faptei.
In aceste momente, naratorul ne spune „Asta e partea tragica de la inceputul povestii, fratii mei si micii mei prieteni!” Alexander De Large devine detinutul nr. 655321, inchis „printre perversi, jegosi si criminali fara mila”
Intreg filmul, dar mai ales aceasta prima parte l-am asimilat intr-o oarecare masura cu free-cinema-ul, cu tinerii furiosi ai anilor 60-70, saraci, debusolati, incercand sa se incadreze intr-o societate care ii respinge, prada viciilor, criminalitatii. Insa Kubrick aduce aici note suplimentare si noi conotatii si daca mai revad de cateva ori filmul, probabil ca descopar mereu alte si alte sensuri. Desi patrunderea masiva a capitalului rusesc, a mafiei rusesti, a avut loc cu multi ani mai tarziu decat anul 1971 al realizarii filmului, totusi exista aluzii clare – nominale (Laptaria Karova – Moloko Vellocet, membrii gastii de descreierati se numesc: Dim, Georgie, Pete si Alex – rezonante rusesti) si mai tarziu, pe parcursul vizionarii, apar noi dovezi in sprijinul acestor considerente ruso-socialo-politice. Premonitie? Un Dublin viitor pentru 1971, iar acest viitor al lumii este chiar astazi, cand mafia ruseasca are un pinten adanc in Anglia si Irlanda?.
Intrat in regimul penitenciar, avandu-l alaturi de el si acolo, pe Ludwig van., bustul acestuia pe masa, posterul pe perete si muzica lui in minte, in acest „cazut” si rigid loc, Alex invata sa zambeasca fals, sa stranga mana care il loveste, sa fie ipocrit, sa fie lingusitor si servil. Persevereaza mental in viciile avute, dar capata si altele noi. Ipocrizia o reprezinta in aceasta faza religia, la sanul careia administratia penitenciarului incearca sa ii readuca pe cei fara de Dumnezeu. Pe acelasi fundal sonor al inaltatoarei muzici beethoveniene, Alex se substituie figurii unui soldat roman si isi imagineaza scene de desfrau si viziuni sangeroase in timp ce il biciuieste pe Christos, il sustin moral in viata luptele, sangele si viciile pe care le intrevede si le vaneaza in Biblie. Nicio clipa nu putem crede in reala cainta a eroului atunci cand declara „vreau doar sa fiu mai bun, vreau ca toata viata sa fiu intruchiparea binelui”. Si aceasta pentru ca Alex intrevede in „Metoda Ludovico” despre care auzise printre gardieni si detinuti, metoda psihiatrica aflata inca in faza experimentala, o cale posibila de a scapa de cei inca foarte multi ani de inchisoare care il mai asteapta. Va cadea sau nu va cadea victima planului sau?
Bunul simt al preotului inchisorii exprima temerile si indoielile acestuia: „Problema e daca metoda aceasta chiar il face pe om mai bun. Bunatatea vine din interior. Bunatatea este o alegere. Cand un om NU POATE ALERGE, INCETEAZA SA MAI FIE OM”.
Critica metodelor psihiatrice, de influentare asupra creierului, de spalare a lui, de incumbare a altor comandamente, de lipsire de instincte normale de autoaparare sau de discernere, de curand analizata si in urma vizionarii lui Shutter Island sau a lecturarii unor volume care trateaza acest subiect, a reprezentat pentru romanul lui Burgess si scenariul lui Kubrick (ca si pentru Orwell de altfel) un act de curaj pentru acel timp, cu atat mai mult cu cat se impleteste cu o satira politica acutita, deoarece Metoda Ludovico devine o arma politica in mana noului ministru care incuvinteaza aplicarea experimentului. „Partidul nostru a promis sa readuca LEGEA si ORDINEA, pentru ca cetatenii care iubesc PACEA sa poata umbla in siguranta pe strada”. Anihilarea reflexelor criminale este cea mai buna metoda iar Ministrul de Interne este adept al reformelor. (Mi se pare ca am mai auzit de curand astfel de cuvinte, istoria le tot repeta…).
Alex este selectionat ca prim cobai al experimentarii metodei Ludovico si rezultatele par a fi multumitoare, caci corpul si mintea sa incep sa invete ca „violenta e un lucru ingrozitor”. Filmele pe care este silit sa le urmareasca – legat, cu ochii in permanenta larg deschisi, conectat la aparatura de control si in permanenta avand ca fundal muzical partea a 4a a Simfoniei a 9a de Beethoven, ii transfera o stare de refuz total si de rau fizic fata de violenta extrema. Si consideratii morale superioare de genul „Fiecare om are drept la viata si fericire fara a fi batut si injunghiat”.
Ministrul impreuna cu medicii pregatesc cu mare pompa politica o demonstratie a succesului experimentului in urma caruia lui Alex ii vor da drumul drumul in lume si „va fi un tanar cumsecade pe care il intalnesti in diminetile de mai”.
Da, experimentul este un succes, mai degraba un succes politic (in urma sondajelor), decat unul medical. Orice intentie de a face rau, de a actiona violent, este contracarata de o stare fizica rea. Alex nu mai este infractor, „dar nici o fiinta capabila sa faca o alegere morala – nu este”. El va fi doar „un adevarat crestin gata sa intoarca si celalalt obraz, gata sa fie crucificat decat sa crucifice” Pe politicieni nu ii intereseaza insa motivele sau etica; scopul lor declarat si atins este reducerea criminalitatii, eliberarea inchisorilor supraaglomerate, linistea sociala”.
Eliberat din inchisoare, in brate cu pachetul efectelor personale, Alex ajunge la parintii sai acasa, unde isi gaseste dormitorul si locul de fiu uzurpat de un profitor si un cinic, un alt jalnic subprodus social. Ca si imaginea batranilor sai parinti, fara personalitate, fara vointa, marionete sociale, roboti, fantome in viata…Alex pleaca, rataceste in noapte, pe chei, bantuit de ganduri negre, il intalneste pe batranul homeless agresat odinioara de el si tovarasii sai intru rele, acesta il recunoaste si isi cheama in ajutor toti cersetorii din zona pentru a-i administra eroului o bataie pe cinste. Salvarea vine din partea a doi politisti car, insa, stupoare, sunt chiar doi dintre fostii membrii ai bandei sale, Georgie si Dim, care „si-au lust acum o slujba pentru ca sunt prea mari ca sa munceasca, sunt politisti!”
O alta „gaselnita” a Ministrului de Interne, care „se lauda ca a rezolvat problema criminalitatii prin recrutarea unor tineri batausi in Politie”. Batut crunt de catre cei doi fosti tovarasi razbunatori, maltratat, incapabil sa se apere si parasit apoi in camp, Alex ajunge – ca si cum si-ar fi umblat in cerc pe urma fostelor sale acte criminale, la „Home”, casa profesorului atacat in urma cu cativa ani. Aici am observat din nou aceleasi aluzii la implicarea ruseasca, profesorul (infirm de data aceasta, in scaun rulant) are pe birou un ziar rusesc, pare a avea origina rusa, pare a fi un infocat acuzator al regimului politic, al ideii de totalitarism, un sustinator al libertatii – „o traditie pe care trebuie sa o aparam” caci – spune el „oamenii de rand vor LINISTE. Si-ar vinde LIBERTATEA pentru LINISTE, de aia sunt indrumati si impinsi de la spate!” (si asta parca am tot auzit in ultimii douazeci de ani ?).. Profesorul are si acoliti pe care ii cheama in ajutor, jurnalisti implicati politic in atacarea regimului. Profesorul vrea sa razbune invaliditatea sa, moartea sotiei, raul pe care l-a facut Alex, o alta victima a epocii moderne, o victima care insa isi declara vulnerabilitatea si tendintele suicidale atunci cand aude partea a 4a a Simfoniei a 9a. Bietul Beethoven, indus ca instrument psihic al sinuciderii….
Manipularea profesorului nu este subtila, este la fel de condamnabila ca si fapta care a starnit-o. Astfel ca Alex, aflat in patul de la mansarda, unde este transportat dupa ce este adormit de cei trei conspiratori, este trezit de acordurile asurzitoare ale muzicii lui Beethoven si constrans sa „evadeze din lumea aceasta”, sa se arunce in gol.
Dar nu isi incheie socotelile in felul acesta. Il revedem pe Alex in spital, infasurat in bandaje si straturi de ghips, revenindu-si din coma. Ziarele urla, Guvernul este acuzat, Ministrul i se infatiseaza la pat. Si intr-o scena dementiala, cei doi alaturi, Alex in pat, neputincios sa tina furculita in mana, este hranit in gura, imbucatatura cu imbucatura de catre Ministru. Manipulant, cinic si perfect rational, Alex deschide lacom ciocul solicitand dumicatii din ce in ce mai repede, in timp ce Ministrul, manipulant la randul sau, spune ca „trebuie sa influentam favorabil opinia publica”. „Poti conta pe mine” spune Alex, iar replica Ministrului este „O intelegere intre 2 prieteni”. Intra florile, fotografii presa, toate aservite Puterii.
Si Alex ne comunica „Eram vindecat pe deplin!” Adica perfect corupt, perfect prefacut, perfect constient de raul care a ramas in interior? Sau doar dornic sa-si inhibe partea rea? Exista o speranta pentru un viitor mai bun? Si Beethoven e inlocuit de „I’m singing in the rain”, care suna extraordinar de cinic, suna parca eroul ne-ar spune” v-am pacalit, de fapt nu dau doi bani pe voi, de fapt, as face pe voi, dar ma stapanesc sa nu o fac, incerc sa devin mai bun”.
Un film viu, care transmite o senzatie extraordinara de real, genial prin problematica si mai ales prin maniera extraordinar de moderna pentru anii 70, prin decupajul cadrelor, prin camera care topaie dracesc in iadul declansat de mocirla morala si psihihotica a eroilor, prin imaginea diavoleasca a chipului lui Alex, a ochilor sai albastri si a zambetului subtire, crud, malefic cu care ni se adreseaza lundu-ne martorii abisului sau. Intins pe mai bine de doua ore, timpul se scurge pe nesimtite, sufletul ar plange, dar mintea sesizeaza satira si pana la urma insa, prea multe similitudini cu timpul pe care il traim. Imaginatia de acum 40 de ani, e totusi o realitate de azi. Raul, criminalitatea, manipularea, politica mincinoasa, toate sunt la locul lor.
Un film pe care ma gandesc ca l-as vedea si pe scena, ca piesa de teatru, are un filon dramatic care se preteaza si ar fi o realizare de succes si am citit ca exista si aceasta dramatizare, asa cum a fost si cazul Zborului deasupra unui cuib de cuci.
Genial Stanley Kubrick. Trebuie sa revad si Eyes Wide Shut!
Extraordinar si Malcolm McDowell. Draceasca interpretare. Figura mobila si expresiva – un actor de calibrul lui Jack Nicholson, folosit 10 ani mai tarziu de catre Kubrick in Shinning.
McDowell are o cariera prolifica si un chip care in ani, la maturitate, a pastrat ceva din maleficul si din abisurile care transpar in figura sa tanara din „A Clockwork Orange”.
Am gasit pe wikipedia o explicatie a acestui ciudat titlu, A Clockwork Orange – Portocala mecanica tradus la noi, ca si referiri la argoul inventat de Burgess in romanul sau si preluat de catre Kubrick in dialogurile dintre adolescenti:
