12 Strong (2018) – Cei 12 invincibili

12 Strong (2018) – Cei 12 invincibili
Regia: Nicolai Fuglsig
Distribuție: Chris Hemsworth, Michael Shannon, Michael Pena

În general, sunt o consumatoare înrăită de filme cu temă/tentă eroică; recunosc, le prefer pe cele cu mai puține arme de foc, eventual plasate în lumi fantastice, paralele sau distopice, însă nu mă dau în lături nici de la vizionarea celor mai apropiate de realitate.  „Cei 12 invincibili”, având scenariul bazat pe cartea „Horse Soldiers” (Soldații călare) a lui Doug Stanton, se numără printre acestea. Pe lângă distribuția interesantă, a pornit și cu atuul unei echipe puternice: scenariști care au lucrat la filme precum „Tăcerea mieilor” sau „Jocurile foamei”, un regizor aclamat și producători cu experiență în filme de acțiune.

Personal, am considerat tocmai faptul că este vorba despre o adaptare drept principal punct de atracție. Adaptările sunt, fără excepție, interesante, și pricinuiesc mai totdeauna polemici. Veșnica întrebare – cartea sau filmul? – se repetă fără a plictisi vreodată. De data aceasta, nu am citit cartea înainte, însă recunosc că, după film, mi-ar plăcea. Asta, în special, fiindcă am găsit ecranizarea mai aproape de o dezamăgire decât de un succes.

Acțiunea filmului se petrece în zilele imediat următoare tragediei de la 11 septembrie 2001, când, după cum ne amintim cu toții, a avut un atac terorist revendicat de Al-Qaeda asupra Turnurilor Gemene ale World Trade Center, New York (și nu doar). O unitate a forțelor speciale, condusă de căpitanul Mitch Nelson (C. Hemsworth), este aleasă pentru a fi trimisă în Afganistan, cu o misiune ultra-secretă, ca replică la atacuri. Echipa este transportată într-un peisaj deloc prietenos, printre triburi rivale din partea de nord a țării, unde trebuie să îl convingă pe „generalul” Rashid Dostum (N. Negahban) să li se alăture în lupta contra talibanilor, deveniți adversari comuni.

În ciuda premisei promițătoare, desfășurarea acțiunii aduce în prim-plan un număr mare de clișee hollywoodiene: ciocnirea firească dintre culturi, eroul „perfect” care se remarcă prin fapte extraordinare, în ciuda lipsei de experiență, sau prezentarea „inamicului” ca având doar trăsături negative. În plus, ca lingvist, am considerat filmul o șansă la lărgirea orizontului cultural, fiindcă pornea de la ideea că, în zonele de conflict, se vorbesc tot atâtea limbi câte triburi există. Nu m-a surprins deloc, după câteva minute, faptul că până și într-un semi-deșert stâncos, se vorbește… engleză.

Dincolo de nenumăratele clișee, filmul are și părți bune. Puține, dar încurajatoare. Ilustrează cu brio spiritul de camaraderie și sacrificiu, dar și munca de echipă și, într-un anumit grad, buna colaborare împotriva unui dușman comun periculos. Efectele speciale și coloana sonoră sunt acceptabile, iar dacă sunteți „fani” de fum, foc și explozii, ați găsit filmul potrivit. Critica mea se îndreaptă, în special, în direcția impresiei generale de film „comandat”, într-un context internațional care devine tot mai agitat și mai nesigur.

Și totuși, reporterul special în zone de conflict care a susținut o scurtă prezentare înainte de avanpremieră ne-a comunicat că, acolo, în Afganistan, unde „România este a doua forță, ca număr, după SUA”, deși nu se petrec frecvent acte spectaculoase precum salturile călare peste tancuri, se luptă, se suferă și se moare – iar filme ca acesta pot deveni o cale de conștientizare a unei realități de care suntem, poate, prea departe.

Nota: 6/10