“Zilele regelui”, de Filip Florian
Editura Polirom, Colecţia Fiction Ltd, Iaşi, 2008
Moto: „Iar acolo, la umbră, când zilele motanului Siegfried se încheiau, zilele regelui stăteau să înceapă.”
L-am descoperit pe Filip Florian destul de târziu, după recenziile citite peste tot în blogosfera literară de la noi, care îi lăudau romanele apărute la Polirom, în special această „Zilele regelui”. Apoi am citit „Degete mici”, romanul de debut şi am realizat că este cât se poate de posibil ca literatura română să descopere un povestitor, un alt scriitor care să se apropie de ceea ce au reprezentat, până acum, maeştrii literaturii de la noi.
După încă o lectură, a celui mai cunoscut roman al său, „Zilele regelui”, îndrăznesc să merg mai departe: nu suntem doar în faţa unui talent, suntem în faţa unui scriitor profund, excepţional, care îşi construieşte cu migală romanele, care nu lasă niciun amănunt la întâmplare, care poate să îşi lase cu uşurinţă în spatele fiecărei opere o bibliografie intens studiată, astfel încât nimic nu i se poate reproşa cu privire la zugravirea unei opere.
Am întâlnit astfel de romane la Salmon Rushdie (poate primul romancier la care m-am mirat că există o bibliografie!) sau la Umberto Eco, autori care, ca şi la Filip Florian, romanele nu se succed fără o prealabilă documentare, nu sunt simple opere scoase pentru o reuşită comercială, ci apar după o prealabilă şlefuire, după o gândire şi informare îndelungată.
La fel face Filip Florian şi în „Zilele regelui”, un roman istoric şi de familie, care nu urmăreşte, aşa cum bănuim din titlul şi din primele pagini ale cărţii, viaţa şi întâmplările viitorului rege al României, Carol I, ci, paradoxal, ale unui personaj fictiv, dar care poate astfel să urmărească alteţa regală cum nu ar fi făcut-o nimeni altcineva: dentistul regal, Joseph Strauss, care l-a urmat pe Carol I în călătoria sa ciudată şi neaşteptată spre Ţările Române, l-a tratat ori de câte ori acesta avea nevoie şi care, de la distanţă, i-a fost singurul său prieten până la căsătorie: „Un trap uşor, preschimbat imediat în galop, l-a purtat pe doctor în miezul călătoriei aceleia rare (binecuvântată? afurisită? n-avea cum să ghicească), o călătorie întortocheată şi riscantă, fragmentată şi stranie, despre care se îndemna să creadă că nu se va dovedi o greşeală ireparabilă, cea mai lungă călătorie din viaţa lui, singura importantă, atât de importantă încât o compara uneori cu călătoria pe lumea cealaltă, doar se îndrepta spre un loc cu verdeaţă sau, în orice caz, cu grâu, cu foarte mult grâu, după cum îi spusese un negustor de mirodenii.”
Descrierea făcută Bucureştilor este aproape de perfecţiune şi suntem siguri că Filip Florian a cercetat cu migală (probabil în egală măsură cu cercetările similare ale Ioanei Pârvulescu) documentele, ziarele, cărţile din acea perioadă, pentru că tot ceea ce a realizat nu reprezintă altceva decât o frescă documentară exactă a străzilor, mizeriei, canalelor, periferiilor şi centrului Bucureştiului. Nimic nu este lăsat în seama întâmplării, dar cele mai frumoase descrieri sunt cele ale oamenilor simpli, ale îndeletnicirilor lor, ale obieceiurilor şi tradiţiilor acum pierdute. Observatorul nostru, dentistul Strauss, venit din Prusia, face deseori comparaţii între ceea ce a lăsat în urmă (deşi rareori dă semne că i-ar fi dor de locurile natale) şi ceea ce a găsit aici, locul care devine a doua casă: „Tocmai se răsucise pe-o parte şi îşi potrivise perna sub obrazul drept, când şi-a amintit un fel de nălucire din aprilie, de la Berlin, cu femei frumoase şi mulţimi nerăbdătoare aşteptând la uşa lui, în Bukarest, pentru a le potoli durerile de dinţi. Lucrurile arătau, însă, altfel. Avea câţiva clienţi, unii statornici, alţii întâmplători, dar înţelesese de la bun început că acolo, ca un nărav al locului, oamenilor nu le păsa dacă sunt ştirbi. Nu-şi curăţau gurile, mâncau cum puteau, să grăbeau să scape de dinţii stricaţi. Şi-i scoteau singuri, înmuiaţi în ţuică, mastică, secărică şi rachiu, sau mergeau la bărbierii cu dălţi şi cleşti mari, care îşi ziceau măselari.”
Perspectiva istorică a romanului este precis cizelată, iar cititorul poate descoperi povestea (aparent) adevărată din punct de vedere istoric a ajungerii pe tron a prinţului Karl de Hohenzollern, după refuzul anterior al contelui de Flandra şi modul în care şi-a construit domnia pentru a ajunge (după finalul romanului) cel care a domnit cea mai îndelungată perioadă pe tronul României. Atrag atenţia în acest sens detaliile asupra căruia Filip Florian s-a oprit şi care rămân în memoria cititorului: asemănarea până la identitate între conducătorii succesivi ai ţării noastre din toate timpurile („În zăpuşeala care nu mai contenea, acea frază, criza însăşi şi sângele lui prusac l-au făcut să înjumătăţească salariile angajaţilor statului pe o perioadă de şase luni, să micşoreze pensiile, să introducă impozite noi şi să le crească pe cele vechi. Fusese hulit, bârfit, dispreţuit, criticat în gura mare şi pe la colţuri, dar înghiţise în sec, ceva mai încercănat şi mai trist.”) sau pasiunea care ni se relevă faţă de noile descoperiri ştiinţifice („Cu puţin noroc, atunci, joi, îi satisfăcea Elenei pofta cea mare a sarcinii, fiindcă ea nu visa baclavale, şerbet, caviar, trufe sau pâté de fois gras, ci, asemeni multora din locuitorii Bucuresciului, vroia să iscodească bârlogul dihaniei aciuite la sud, un fel de şarpe lung, metalic şi pufăitor, care gonea mai repede decât escadroanele de cavalerie. (…) Iar şarpele, refuzând să şerpuiască, rămânea drept ca o riglă şi mândru ca un cocoş. La un moment dat, trezit la viaţă, n-a scos aburi pe nări, ci pe coşul înalt şi gros, ieşind din vizuină exact la ora care îi fusese sortită, cu zgâltâituri la început, când s-a pus în mişcare, apoi tot mai lin, pe măsură ce se apropia de viteza lui maximă, patruzeci de kilometri la oră.”)
„Zilele regelui” este un roman care a fost, aşa cum spuneam mai sus, foarte lăudat atât de critici, cât şi de public, astfel încât prea multe cuvinte din partea mea nu sunt necesare. Cu excepţia motanului Siegfried, al cărui sens şi cuvinte şi loc în poveste nu le-am găsit (poate nici nu le-am căutat îndeajuns), romanul lui Filip Florian îşi găseşte cu uşurinţă locul între cele mai bune cărţi ale literaturii româneşti ale mileniului III.
2 comments