Zeul care a dat greş
Editor Richard Crossman
Editura Humanitas, Colecție Zeitgeist, București, 2012
Prima parte aici.
Simpatizanţii
Cazul dez-vrăjirii de comunism a celebrului scriitor André Gide a mai fost analizat de noi în paginile acestei reviste, de aceea nu vom insista.[1] Fiind bolnav,şi, probabil neavând de adăugat mare lucru la cele deja scrise, André Gide şi-a dat acordul ca în acest volum să fie preluate anumite pasaje din cele două cărţi celebre în epocă pe care le-a scris după revenirea din periplul sovietic din vara anului 1936 Retour de l’URSS şi Retouches à mon Retour de l URSS.[2] Gide a plecat în primul volum de la o premisă sănătoasă dar neviabilă unui regim totalitar « nu consider că cel mai bun mijloc de a-ţi manifesta iubirea este să te mulţumeşti doar să lauzi. Consider că sunt mai de folos cauzei pe care o reprezintă Uniunea Sovietică dacă vorbesc sincer, fără prea multe rezerve şi fără menajamente ». Dar de la această teorie a ajuns, mai ales în cel de al doilea volum la acuze grave. « Fiecare îi bănuieşte pe ceilalţi, şi cele mai nevinovate remarci-chiar cele venind din partea copiilor-pot provoca dezastre, astfel încât toată lumea este cu ochii în patru şi nimeni nu poate fi sincer » dar şi celebra frază «Mă îndoiesc de faptul că în vreo altă ţară din lume -nici măcar în Germana lui Hitler- mintea şi spiritul au avut parte de mai puţină libertate, ca ele au fost în mai mare măsură îngenuncheate şi terorizate- am putea spune înrobite-decât în Uniunea Sovietică.»[3]
Un alt simpatizant care a contribuit la acest volum a fost ziaristul american de origine evreiască Louis Fischer. Parintii lui emigrasera in America pe la inceputul secolului trecut din Rusia Tarista, puternic antisemita, dintr-un orasel din apropierea Kievului, de aceea atractia lui fata de fenomenul sovietic a fost cu atat mai mare. In 1921 a plecat in Europa in calitate de corespondent independent, o notiune disparuta acum care presupunea o libertate mare a ziaristului care decidea despre ce subiecte vrea sa scrie iar ulterior propunand aceste reportaje marilor ziare americane care le cumparau. In Uniunea Sovietica a ajuns in septembrie 1922 fara sa stie o boaba de rusa dar simtind oaresce simpatie pentru noul sistem. ’’Partidul Comunist era cea mai insemnata institutie a Rusiei sovietice. Prin exigentele de autoritate si devotament impuse membrilor sai, el semana cu un ordin monahal. Traditia sa de supunere neconditionata, de discretie si de stricta disciplina il inrudeau cu o casta militara. Era motorul regimului, cainele sau de paza si inspiratia sa”[4] Cum isi justifica simpatia, cum se justifica ’’In locul aerului invechit si statut, am ales rafala de vant proaspat; esecurilor dovedite le-am preferat pionieratul bine intentionat. Imi placeau sovieticii pentru ca faceau un experiment in interesul majoritatii calcate in picioare, pentru că puneau capăt privilegiilor celor puţini şi puternici, pentru că erau lipsiţi de putere şi pentru că lumea conservatoare şi reacţionară li se opunea”[5]
La fel ca şi celorlalţi co-autori,[6]războiul civil din Spania din perioada 1936-39 a produs o puternică impresie în rândul simpatizanţilor comunişti din întreaga lume (a se vedea afluxul important de militanţi din Brigăzile Internaţionale alcătuite din astfel de naivi din întreaga Europă şi nu numai). Fischer a fost numit de către stalinistul francez André Marty şeful intendenţei Brigăzilor Internaţionale. În ajunul celui de al Doilea Război Mondial, Fischer promova o idee de-a dreptul comică: o Rusie democratică ar fi putut împiedica războiul, în timp ce totalitarismul sovietic a contribuit la precipitarea lui. Ideea lui firească era că democraţiile aliindu-se ar fi putut preîntâmpina izbucnirea războiului, însă speranţa ca Uniunea Sovietică a lui Josif Stalin să se democratize singură iar Stalin să renunţe la puterea absoluta, părea şi atunci ca şi astăzi utopică! Însa Fischer a avut totuşi ce învăţa din experienţa sa comunistă.’’Anii în care am fost adeptul sistemului sovietic m-au învăţat că cel care iubeşte oamenii şi pacea nu trebuie să aleagă dictatura.”[7] Sau ‚’’Rusia m-a învăţat că transferul de proprietate din mâinile guvernului nu duce, în sine, la libertate sau la o viaţă mai bună. Dacă întreaga proprietate este transferată guvernului şi dacă în cursul acestui proces, clasa de mijloc, un factor decisiv în civilizaţia industrială modernă, este distrusă, atunci nu s-a câştigat nimic-dimpotrivă”.
Cel de al treilea simpatizant este Stephen Spender, fiul unui bine-cunoscut scriitor de orientare liberală, Edward Harold Spender, el însuşi literat (poet, critic literar, gânditor politic) recunoaşte încă de la începutul confesiunii sale că nu a fost membru al Partidului Comunist decât foarte scurt timp, în iarna dintre 1936-1937. S-a lămurit relativ rapid că păstrarea independenţei de gândire şi activismul în rândul mişcării comuniste erau imposibile, două săbii în aceeaşi teacă, trebuind să aleagă ori una ori alta. ’’Nu suportam gândul că mi-aş fi putut pierde independenţa pe care o datoram poziţiei mele în societatea burgheză. Printr-un mare efort de imaginaţie intelectuală, am ajuns la o stare de spirit în care îmi spuneam că voi sprijini Revoluţia chiar dacă acest lucru ar fi însemnat să-mi pierd independenţa aşa cum aş fi făcut în cazul în care aş fi fost chemat la război.”[8] Spender întreprinde şi o ambiţioasă analiză a evoluţiei interbelice a Uniunii Sovietice ”Până la uciderea lui Kirov, Rusia părea deschisă către un grad mai înalt de libertate intelectuală. Aveau loc experimente interesante în teatru, în cinema, în muzică. Deşi vizitatorii ce veneau aici prin programele Inturist erau dirijaţi şi păziţi, Rusia nu era ruptă de restul lumii.”[9] Este interesant cum fiecare apostat sau simpatizant încearcă să-şi justifice atracţia, îndrăgostirea. Ba este vorba despre faptul că la începutul anilor 1920 Rusia era încercuită de duşmani haini şi burghezi, săraca, în nevoi, ba că aveau loc experimente culturale şi, mai ales, economice novatoare (planurile cincinale păreau lumii capitaliste, afectate din plin de Marea Criză un posibil panaceu) ba boomul fascismului în întreaga Europa (dar mai ales în Italia şi Germania) ba războiul civil spaniol (1936-39) toate reprezentau argumente pentru a pune în surdină esenţa totalitarismului stalinist, foarte vizibilă încă de atunci căci, aşa cum o declara şi Spender, URSS nu era deloc atât de izolată precum am crede noi astăzi, neputând controla în totalitate informaţia despre ceea ce se întâmpla cu adevărat în interiorul graniţelor sale. De altfel, nenumăratele mărturii ale occidentalilor (şi nu numai) care au vizitat URSS reprezintă o dovadă grăitoare.
Spender critică necruţător intelectualitatea occidentală care s-a orientat către Est. „Când era vorba de intelectualii comunişti, trebuia să ţin întotdeauna seama de faptul că, atunci când au devenit comunişti, ei şi-au făcut un calcul prin care au împărţit realitatea în alb şi negru. În viaţa de zi cu zi, nici un aspect cu care se confruntau nu putea schimba, în mintea lor, acest enorm calcul abstract. Revoluţia era începutul şi sfârşitul, esenţa tuturor esenţelor. Într-o bună zi, undeva, totul se va aduna în fericitul întreg care era Dictatura Proletariatului şi societatea comunistă. (…) intelectualul comunist părea foarte interesat de teorie şi mai puţin de dovezile care puteau contrazice teoria. De exemplu, nu am cunoscut nici unul care să arate măcar o urmă de interes pentru vreun alt aspect legat de Rusia în afară de cele prezentate în propaganda stalinistă.”[10]Fin psiholog, Spender teoretizează cu multă exactitate şi resorturile intime ale acestui angajamant. ’’Când oamenii aleg o anumită cale de acţiune, tot ceea ce îi ajută să o urmeze le pare însufleţit şi adevărat, iar ce li se opune devine o noţiune abstractă. Prietenii îţi sunt aliaţi; prin urmare, sunt fiinţe umane reale, în carne şi oase, cu aceleaşi simpatii ca ale tale. Adversarii tăi sunt doar nişte idei plicticoase, lipsite de sens, inutile; vieţile lor sunt tot atâtea afirmaţii false şi ai vrea să le suprimi cu plumbul gloanţelor aşa cum ai trage, cu plumbul din mina creionului, o line de-a curmezişul unui paragraf scris de mântuială.”
Într-adevăr Zeul care a dat greş este „o carte esenţială pentru înţelegerea fenomenologiei deşteptării din somnul dogmatic, din mirajul utopiei, din vraja religiei politice marxiste.” (Vladimir Tismaneanu). Chiar dacă, până la urmă,bătălia de pe urmă nu s-a dat între comunişti şi foştii comunişti aşa cum prevedea, mai în glumă, mai în serios, Ignazio Silone, contribuţia celor care au cunoscut fenomenul totalitar comunist din interior a fost esenţială pentru învingerea chitului căci aceştia au cunoscut aceeaşi situaţie cu cea a lui Iona, cel înghiţit de chit. Ieşind din burta lui, au propovăduit libertatea fiind bine lecuiţi de slavie.
Cartea poate fi cumparata de aici (25% reducere in acest weekend) sau de aici (35% reducere).
