”Lămâi, cărți și prieteni”, de Jo Cotterill
Editura Corint Junior, București, 2018
Traducere: Andrei Covaciu
Nominalizată pentru Medalia Carnegie în 2017, povestea micuței Calypso, una dintre eroinele din Lămâi, cărți și prieteni, scrisă de Jo Cotterill, vine cumva să demonstreze că deși nu toate poveștile din viață sunt frumoase, nici măcar pentru cei mai mici, viața în sine poate fi, poate deveni, odată ce ai alături oamenii potriviți. Nu suntem obligați să ducem totul singuri și să ne îngreunăm problemele, ci trebuie să fim deschiși și să permitem prietenilor să ne ajute atunci când avem nevoie. Citind acest volum, în paralel cu fiica mea de nouă ani, am uitat o vreme cărei vârste îi aparțin. Cartea este foarte bine scrisă, dozată și construită, astfel că uiți lesne de ce praguri ale vârstei ai trecut.
Lămâi, cărți și prieteni este o poveste emoționantă și o lecție interesantă nu numai pentru copii. Ideile de bază se aplică și adulților. Iar, privind din cealaltă perspectivă, cea unui adult, este bine uneori să mai primim câte un ghiont care să ne amintească de faptul că nu petrecem niciodată timp suficient cu cei mici și nu acordăm de multe ori atenția necesară problemelor pe care ei le au. Căci, dacă sunt mici, nu înseamnă că și problemele sunt la fel de mici. Dimpotrivă, uneori situația este destul de complicată, iar lipsa de atenție nu face decât să o adâncească.
Lămâi, cărți și prieteni este în primul rând despre lui Calypso, fetița care învinge durerea provocată de absența mamei cu ajutorul magiei lecturii și al prieteniei. Calypso este de obicei singură, petrecându-și cea mai mare parte din timp citind. Dar, din ziua în care în clasa ei își face apariția o nouă colegă, Mae, la rândul ei pasionată de citit și de scris povestiri, între cele două fete se leagă o prietenie veritabilă, deși între cele două există o serie de elemente destul de diferite. Locuința lui Mae este agitată, veselă și gălăgioasă – cum, de altfel, este și ea –, iar a lui Calypso tăcută și calmă. Calypso este uneori contrariată de comportamentul celor din familia lui Mae, însă dorind să fugă măcar temporar din atmosfera de acasă, îi place să-și petreacă timpul în casa prietenei sale.
După moartea mamei lui Calypso, tatăl ei se transformase într-un om retras și distant. Dar, în clipa în care descoperă tristul secret ascuns în biblioteca acestuia, Calypso își dă seama că ceva nu este deloc în regulă. Va reuși Calypso să rescrie povestea familiei sale și să îi ofere un final fericit?
”În clipa în care am ajuns acasă, încă mă gândeam la Mae și la surcelele ei. M-am strecurat înăuntru și am trecut tiptil prin fața ușii de la bibliotecă, încercând să nu îl deranjez pe tata în timpul lucrului. Este o ușă mare, groasă și veche, de lemn (…) Biblioteca a fost dintotdeauna și camera de lucru a tatei. Mama amenajase un mic atelier la etaj, în cel de-al treilea dormitor, cel mai mic dintre ele. După moartea ei, am transformat încăperea aceea într-o bibliotecă numai a mea, așa că acum dispun de un dormitor și de o bibliotecă, ceea ce mă face să ma simt foarte norocoasă.”
Tatăl fetei scria O istorie a lămâii, o carte care îi consuma toate resursele și care cerea o mare cantitate de informații. Transformase grădina într-o seră de lămâi și uita de orice altceva, lăsând-o pe Calypso singură cu toate problemele casnice, dar și fără cineva cu care să poată vorbi despre preocupările sau visele sale. Mae a venit ca o salvatoare în acest context, redându-i ușor, ușor încrederea în sine de care avea atâta nevoie. Tot prin Mae și familia ei, Calypso a reușit să se gândească altfel la mama ei și să o redescopere prin lucrurile și lucrările care au rămas de ea.
Singurătatea și asumarea greșită a unor probleme care nu trebuiau să fie ale ei, au închis-o pe Calypso multă vreme într-o casă pustiită de sentimente. Treptat, dar sigur, fetița își revine și găsește calea spre un drum sigur și are parte de bucuriile specifice vârstei sale. Drumul este însă presărat cu o serie de obstacole care trebuie depășite. Odată cu bucuria publicării primei lor povestiri scrise împreună – Mae și Calypso, se risipește și bucuria cărților, căci fetele primesc aviz negativ din partea unui cititor, ceea ce le spulberă rapid speranțele. Calypso revin din nou la vechile probleme legate de analiza sentimentelor și arhitectura acestora în momente de criză, pe care nu știe uneori cum să le gestioneze. Sunt o serie de întrebări pe care și le-ar pune un adult, un adult timpuriu dezvoltat în corpul unui copil. Aici este mult de discutat despre ce îi îndeamnă pe adulți să pună, uneori involuntar, în sarcina copiilor probleme mult prea dificile pentru ei. Copilăria trebuie trăită și experimentată prin ochi de copil, nu furată, căci pentru probleme există o viață întreagă înainte, însă anii copilăriei sunt de nerecuperat. Dar am să las pe fiecare dintre părinți să reflecteze în tihnă la acest aspect, fiecare analizând propria situație.
”Mi-ar fi greu să explic felul în care mă simțeam, pentru că nu mai eram sigură că știam cine sunt. O parte din mine era furioasă, o alta, tristă, o parte dorea să râdă, alta era înfricoșată. Nu voiam să mă gândesc la tata, la clipele în care stătusem în biblioteca lui, în vreme ce el își vedea de lucru – iar în rafturile oblonite nu s-ar fi găsit decât lămâi. Nu voiam să mă întreb ce fusese în capul lui: ce fel de nebunie putea fi aceea? (pg. 148)
”Aerul din jur parcă încremenise. Încăperea aceea era sanctuarul meu. Am rămas așezată pe podea, respirând poveștile invizibile din jurul meu, printre personajele încarcerate între paginile cărților – numai până când cineva ar fi început să citească, eliberându-le. Cărțile au darul de a te duce în locurile necunoscute, de a-și face cunoștință cu oameni pe care nu i-ai întâlnit niciodată în viața reală. Am inspirat izul slab de uleiuri pentru pictură și dintr-o dată, cu ochii minții, am văzut-o limpede ca lumina zilei, pe mama, părul ei roșcat strălucind în razele soarelui. Pe fața ei se conturase un zîmbet larg. Am simțit imediat cum mă străbate un val de căldură. Ea e aici.” (pg. 184)
Lămâi, cărți și prieteni este o poveste uimitoare despre un copil care reușește să găsească lumină și fericire după ce a fost abandonată o bună bucată de timp. Nu este tocmai o poveste frumoasă, dar este educativă, interesantă și susține cultivarea speranței. Jo Cotterill face referire la multe lucrări care merită citite de către copii și adolescenți, și, deși viața este deseori nedreaptă, trebuie mereu să ai curajul să treci peste perioadele mai puțin plăcute. Abundă de forță și creativitate, personajele sunt inteligente, și reușesc să prindă cititorul nu numai prin empatia legată de povestea lor, ci și prin entuziasmul pe care îl dovedesc dincolo de tragicul istoriei principale.
Jo Cotterill a scris o poveste uluitoare despre un subiect foarte sensibil. Sunt extrem de mulți copii care nu au o viață ușoară acasă și despre care nu se va afla poate niciodată. Sunt multe filoane psihologice în carte și din această cauză e mai mult decât potrivită și pentru părinți, care pot sesiza multiplele filtre. O Bibliotecă de Lămâi este tristă, dar plină de speranță. Este o carte despre lumină și întuneric, despre contraste, probleme ale copilăriei și nu numai. Stilul este însă accesibil, nu se prăbușește în tragic, astfel că și cititorii mai mici pot rezona cu povestea fără să fie prizonierii tristeții, așa cum este Calypso multă vreme.
În loc de final:
”Casa rămăsese cufundată în tăcere, însă nu îmi mai păsa pentru că îmi simțeam creierul arzând, plin de gânduri, vise, amintiri. În tot acest timp eu scriam despre mama mea, așa cum va fi fost ea în copilărie – și despre un băiat singuratic care nu se pricepea defel să lege prietenii. Iar în povestea mea cei doi se întâlneau, iar ea începea să îi umple mintea cu flori, muzică, cu glume și călătorii, iar băiatul își dădea seama ca a fi unul din doi este mai bine decât a fi unul dintr-unul singur. Apoi cei doi se hotărau să rămână împreună pentru totdeauna pentru că, pur și simplu, viața lor ar fi fost mai frumoasă în felul acesta. De un milion, de un miliard de ori mai frumoasă.” (pg. 237)
