”Zâmbește”, de Roddy Doyle
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2020
Traducere din engleză și note de Irina Horea
M-am tot gândit la acest roman în ultimele săptămâni, pentru că avea toate premisele pentru a-mi fi pe plac, pentru că avea, la prima vedere, premisa de a fi plin de zâmbete: un pub irlandez, umor de aceeași factură, personaje atractive, cu un trecut interesant și cu multe motive pentru a-și reface viața astfel încât nicio umbră să nu le tulbure viitorul. Totuși, personajele lui Roddy Doyle nu prea zâmbesc, fiind prinse într-un carusel al rememorării momentelor din viața tristă pe care au trăit-o, și senzația finală nu este de ”zâmbet”, de fericire măcar temporară, ci de amărăciune.
Cum spuneam, atmosfera e faină și, dincolo de problemele discutate, mi-ar fi plăcut ”să locuiesc” în această poveste: Victor divorțează și sigura lui plăcere, cea definitivă, este să-și aleagă un pub și să meargă în fiecare seară pentru a-și bea berea zilnică, în liniște, fără să fie deranjat. Eventual, să-și rememoreze viața (nu, încă nu e pensionare, dar acea vârstă se apropie), să ascultă pălăvrăgeala celorlalți clienți, chiar să discute distant cu aceștia sau cu barmanul. Asta ar trebuie să stârnească interesul oricărui pasionat de baruri, puburi sau bere, nu? Numai că plăcerea lui zilnică (și a cititorilor pasionați, cum spuneam) se schimbă în momentul când în pubul ales apare un (posibil) fost coleg de liceu, care schimbă totul:
”Nu-mi plăcea de el. Pe bune, chiar nu-mi plăcea de el. Îmi dădea o stare de agitație. Și mă plictisea. Detestam când stătea prea aproape de mine sau când se rezema de speteaza scaunului, chiar în fața mea, și-și scărpina vintrele sau se bătea peste burdihan. Plus că nu reușeam să-mi aduc aminte de el. Fusese la școală cu mine; nu mă îndoiam de asta. Dar nu mi-l puteam aduce în fața ochilor când mă gândeam în urmă la toți anii aceia.” (pag. 94)
Această întâlnire schimbă cu totul realitatea romanului și, dintr-o poveste despre trecutul recent și despre prezent, petrecută într-o atmosferă tipic britanică, se transformă într-o relatare doar despre trecut, iar acțiunea se concentrează pe flash-back-urile stârnite de întrebările acestui personaj cu totul neobișnuit. Nici trecutul lui Victor nu este deloc obișnuit și suntem imersați într-un carusel al întâmplărilor care l-au zdruncinat și din care a ieșit cu greu, dar aparent fără sechele: o molestare sexuală într-o Școală Catolică; o căsnicie aparent fericită și plină de sexualitate, care se sfârșește într-un divorț; colegi de școală distruși psihic, despre care nu își mai amintește nimic.
Cum am privit această amestecătură de scene și această pendulare permanentă între prezent și trecut? Romanul atrage, desigur, scriitura este curată și fluentă, dialogurile sunt prezente la tot pasul și sunt vii. Multe din scenele descrise, de la hărțuirea sexuală din partea profesorilor până la sexul colorat cu soția, sunt pline de autenticitate și ar fi constituit povestiri excelente dacă ar fi fost de sine stătătoare. Totuși, mi s-a părut că ansamblul suferă, că s-au îmbinat nefericit multe subiecte, că finalul este chiar bine construit și inedit, dar parcă nu își are locul în acest roman, încât chiar și cititorul atent poate rămâne, la sfârșitul paginilor, cu unele nedumeriri: Oare ce-a vrut să spună autorul? Unde a vrut să ajungă și de ce nu a reușit să o facă și să ne explice totul răspicat și clar?
Umorul irlandez este totuși la cote înalte. Un umor mucalit, specific lumii britanice, cu atacuri directe, fără supărare, care își găsește modalitate propice de acțiune în puburile populate, în care cunoscuții locului (și ai barmanilor sau patronilor) se amestecă armonios cu persoane necunoscute, care vin să-și verse amarul într-un pint, aruncând însă ”fără milă” mostre de umor, ironie și auto-ironie. Iar naratorul utilizează aceste mici scântei și când vorbește de trecut, și când ni se destăinuie:
”Mâncam o chestie numită cușcuș, fără mazăre sau cartofi în farfurie, sau carne. Făceam asta în timp ce ședeam lângă o femeie goală. Lângă mine, o cană cu vin pe podea. Mă simțeam francez. Mă simțeam american. Mă simțeam ca un scriitor, duceam viață de scriitor. Mă simțeam chipeș. Mă simțeam plin de cruzime și bun, adult și amețit. Mă simțeam și nu mă simțeam sofisticat. Simțeam că asta îmi aparține. Viața mea începuse. Viața mea adevărată începuse.” (pag. 126)
Dacă ar fi să reproșez ceva acestui roman, este că aduce prea puțin zâmbete. Atmosfera, dincolo de pub și de umorul caracteristic acestuia, este apăsătoare și pare că trecutul este atât de plin de umbre, încât personajul nostru este pentru totdeauna impregnat de ele. Este, poate, o dovadă că anumite traume ale copilăriei și ale vieții, în general, vor lăsa mereu urme în sufletul nostru, indiferent cât suntem de puternici. Și nu ne poate salva din asta nici măcar un pint plin de bere autentică.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, The Irish Times)
