”William Samuraiul. Aventurierul care a deschis porțile Japoniei”, de Giles Milton
Editura Humanitas, Colecţia Nipponica, Bucureşti, 2013
Traducere din engleză și note de Anca Bărbulescu
Este destul de probabil ca toată lumea (sau cel puțin cititorii acestui blog) să fi auzit de celebra miniserie de telviziune a anilor 1980, ”Shogun”. Un film în care personajul principal era Anjin-san și care l-a impus în inimile femeilor de pretutindeni pe Richard Chamberlain. Mai puțini sunt însă aceia care știu că la baza cărții lui James Clavell stă o istorie cu totul adevărată, că Anjin-san este același cu englezul William Adams, ajuns în anul 1600 în Japonia, devenit un personaj apreciat în Țara Soarelui-Răsare, primul european care a ajuns la titlul de samurai, destul de greu de obținut în acele vremuri.
Dacă romanul lui James Clavell era o ficțiune cu puține urme de adevăr, descoperim în superba carte a lui Giles Milton, „William Samuraiul. Aventurierul care a deschis porțile Japoniei”, o cu totul altă abordare: autorul englez se află în fața istoriei pure, luând urmele aventurierului din Evul Mediu prin toate arhivele păstrate din Epocă, studiind atât jurnalele personale, cât și cele de călătorie ale epocii, catastifele Companiei Indiilor de Est sau ale iezuiților (adversarii declarați ai englezilor sau olandezilor protestanți pentru cucerirea religioasă a Japoniei), pentru a oferi cititorul o aventură incitantă, plasată aparent în vremuri imemoriale, despre care se părea că aveam prea puține certitudini.
Epoca – secolele 16-17 – este însă plină de obstacole. Trăim într-o vreme în care falia dintre bogați (aristocrație) și săraci era foarte adâncă, în care doar mici părți din marile orașe erau cu adevărat suportabile pentru un contemporan, restul fiind pline de mizerie, boli și sărăcie. O vreme în care singura aventură care îți putea aduce bogăția era călătoria pe vasele care plecau pentru mirodenii, în Orientul Îndepărtat, dar și aici șansele de reușită erau destul de mici, bolile ucigând fără milă majoritatea celor care se înrolau în aceste întreprinderi. Încă din prologul cărții, Giles Milton ne dezvăluie că Japonia era o necunoscută pentru majoritatea europenilor, hărțile nu cuprindeau decât contururi vagi, iar englezii, cel puțin din ce se cunoaște acum, nu ajunseseră încă pe țărmurile ei.
Cu toate acestea, veștile din acea zonă erau îmbucurătoare: comerțul părea a avea șanse mari de succes (era cunoscut faptul că Japonia nu deținea prea mult aur, dar avea în schimb foarte mult argint), mărfurile engleze sau europene, în general, erau căutate, cu singura precizare că ele trebuiau alese cu grijă, iar civilizația japoneză era… civilizație. Dacă echipajele europene erau deseori atacate în insulele din Indonezia, Polinezia sau din alte zone ale Oceanului Pacific, unde populațiile erau sălbatice, neîncrezătoare și uneori chiar canibale, în Japonia populația era, cu unele excepții, pe o treaptă superioară Evului Mediu întunecat din care ieșea atunci Europa: ”Erau ”înțelegători, cumsecade, învățați, curtenitori [și] nu încercau să te tragă pe sfoară”, Willes își putea asigura cititorii că negustorii englezi aveau să fie primiți cu brațele deschise de o populație civilizată, care întrecea în ”virtute și vorbire cinstită” orice alt popor din emisfera estică.”
William Adams a ajuns pe una dintre insulele japoneze la data de 12 aprilie 1600. Dacă despre aventurile sale e mai bine să citiți în carte (sunt dezvoltate pe larg atât din propria sa perspectivă, dar mai ales și din rememorările celor care i-au stat alături pe insulă, englezi sau olandezi, portughezi sau japonezi, perspectivele împletindu-se inspirat și oferind adevărată măsura despre viața primului samurai european), mă voi opri în cele ce urmează doar asupra unor aspecte interesante despre la societatea japoneză a acelor vremuri.
Japonia medievală era extrem de închistată unor reguli tradiționale: împăratul avea doar un rol decorativ, puterea fiind deținută aproape în exclusivitate de căpeteniile locale; regulile erau respectate cu strictețe, iar diferențele dintre bogați și săraci nu erau atât de mari precum în civilizația europeană; porturile și orașele mari erau pline de prostituate și de ”peștii” acestora, o adevărată mană cerească pentru marinarii europeni, dar și un prilej ”potrivit” pentru risipirea banilor; dacă sub aspect civilizator (orașe aerisite, legi respectate, grădini fastuoase, îmbrăcăminte frumoasă, politețe exagerată etc.), Japonia este o țară model, brutalitatea excesivă atunci când se vorbește despre respectarea legilor este ceea ce îi uimește (și îi deosebește până la urmă) pe cei veniți din Europa. Următorul pasaj este elocvent în acest sens: ”În dreptate [sunt] foarte aspri”, scria el, ”și nu le pasă câtuși de puțin de viața omului. Îi mai prevenea că hoții rareori ajungeau la închisoare, ”ci sunt executați pe loc”, și că orașele mari și mici erau guvernate foarte riguros. Adams trebuie să fi știut că mulți marinari nou-veniți aveau să fie, foarte probabil, bețivi ale căror chefuri nestăpânite se sfârșeau adeseori violent. Pentru a preîntâmpina necazurile, își avertizase colegii că ”nu s-a auzit să scape vreodată un ucigaș”, fiindcă sistemul legal japonez se baza pe informatori și pe recompense. Pe capul oricărui răufăcător scăpat de lege se punea un preț – uneori chiar și 300 £ – pe care-l putea încasa oricine îl pâra.”
Dacă William Adams i-a avertizat pe europenii care ajungeau acolo măcar despre asprimea legii și despre multele cadavre care populau șanțurile, străzile sau copacii (se practica și crucificarea), s-a văzut în scurt timp că aceștia nu i-au respectat aceste sfaturi, orbiți de nebunia banilor sau de frumusețea femeilor. Au început să facă scandaluri și beții, să se lege de japonezii simpli sau chiar de căpeteniile lor, să fure sau să ceară bani mulți pe orice prostie, cu unicul scop al înavuțirii și plăcerii personale. Așa ceva nu era tolerabil, mai cu seamă după ce protectorul lui Adams, shogunul Tokugawa Ieyasu, a murit și la conducere au venit japonezi mai puțin dornici de deschidere spre Europa.
În vreme ce William Adams ”se naturalizase” și a murit în Japonia, nemaivăzându-și niciodată țara natală, fiind însă rememorat și acum în unele părți ale patriei care l-a adoptat, Japonia se săturase: nu mai dorea occidentali. Așa cum aflăm în ultimele pagini ale cărții, după această perioadă de deschidere spre comerțul cu Occidentul, în care a acceptat mulți străini în propria țară, în care aceștia au deschis factorii – puncte de comerț intensiv, Țara Soarelui-Răsare intră în perioada numită sakoku – țara închisă (aproximativ 1633-1853): ”Se săturase de străini aducători de necazuri și de războaiele meschine dintre ei. Acum, după un secol de deschidere, Japonia și-a închis ferestrele spre lume și le-a refuzat negustorilor accesul în piețele și orașele ei pline de bogății. Puținii marinari care îndrăzneau să navigheze până acolo – sau care aveau ghinionul să naufragieze pe țărmurile ei, erau arestați, torturați și uciși. Aveau să treacă mai bine de 200 de ani înainte ca englezii și alți străini să mai pună piciorul în ținutul acela oriental.”
Dacă doriți să aflați amănunte interesante despre o țară plină de enigme, despre o societate mai civilizată decât Europa acelor timpuri, cred că ”William Samuraiul” este cartea potrivită. O carte de istorie construită în stil modern, un roman de aventuri ce vă apropie de personajul principal sau vă va încânta, în mod sigur, cu realismul descrierilor, fie că ele sunt despre grădinile japoneze, fie că sunt despre molimele ce decimau marinarii timpului…
