Wherever Green is Worn. The Story of the Irish Diaspora, de Tim Pat Coogan

Wherever Green is Worn. The Story of the Irish Diaspora
“Oriunde se poarta verde. Povestea diasporei irlandeze”
Editura: Hutchinson, Arrow Books, 2002

Puteti cumpara cartea acum, de pe Okian.ro.

Australia şi Noua Zeelandă

Prezenţa irlandezilor în cele două ţări datează încă de la începuturile colonizării britanice, la începutul secolului al XIX-lea. După cum se cunoaşte, iniţial, Australia a fost considerată un loc bun pentru a deporta toate categoriile posibile de indezirabili din Marea Britanie, de la cerşetori, prostituate, delincvenţi de drept comun până la rebeli irlandezi. Unii autori văd în Australia laboratorul penal care a dus în cele din urma la apariţia Gulag-ului, ceea ce nu este departe de adevăr, având în vedere condiţiile groaznice pe care le întâlneau deţinuţii odată debarcaţi pe coastele australiene. Primii deţinuţi care au plecat din Irlanda la bordul navei Queen au ajuns în rada portului Sydney la 26 septembrie 1791. În 1800 populaţia albă a Australiei era de doar 4.500 de oameni iar între 1800-1802 alte transporturi au mai adus alţi 872 de bărbaţi englezi şi 722 de bărbaţi irlandezi, toţi condamnaţi, astfel încât proporţia irlandezilor a crescut de la 20% la 33%. Se poate lesne imagina brutalitatea acelei societăţi incipiente, britanicii fiind disperaţi să trimită şi loturi de femei – deţinute !

Însă britanicii nu au scăpat de spiritul rebel al irlandezilor nici în Australia astfel încât cu cât populaţia albă a Australiei creştea cu atât proporţia irlandezilor devenea mai importantă ajungând la un sfert din totalul ei. Irlandezii au fost de-a lungul timpului cei mai fervenţi susţinători ai politicii de “australianizare” care dorea desprinderea de Marea Britanie conform principiului “Australia first, The Empire second şi chiar proclamarea republicii, subiect care continuă să fie delicat şi dezbătut în Australia zilelor noastre. Ca şi în celelalte zone dominate de anglofonii protestanţi, britanici sau urmaşii acestora în America, irlandezii s-au confruntat şi în Australia şi Noua Zeelandă cu sentimentele anti-catolice şi anti-irlandeze ale establishmentului protestant fapt care nu a împiedicat comunitatea irlandeză să înflorească de-a lungul timpului, ajungând chiar să ocupe funcţia de prim-ministru. Britanicii nu au avut de ales şi i-au folosit pe irlandezi care erau agricultori iscusiţi, mai ştiau şi să scrie, în treburile administrative oferindu-le posibilitatea de a-şi îmbunătăţi treptat soarta. Au permis chiar şi dezvoltarea unei reţele de lăcaşuri de cult catolice care a fost deservită de mulţi preoţi neobosiţi, cu har şi spirit de sacrificiu. Printre aceştia se numără şi Daniel Mannix care s-a născut la 4 martie 1854 la Charleville, comitatul Cork. Intrarea în Biserică i-a fost impusă de o mamă dominatoare. A ajuns episcop în Melbourne devenind una dintre cele mai importante figuri ale catolicismului australian. Datorită eforturilor sale s-au ridicat 240 de biserici, seminarii, orfelinate şi aziluri iar numărul catolicilor din dioceza sa a crescut de la 150.000 la 600.000. Irlandezii au participat şi la marea goană după aur din Australia căci în 1851 în statul Victoria s-au descoperit zăcăminte aurifere. Imediat 95.000 de oameni au ajuns în zonă pentru a căuta aur, unii dintre irlandezi, specializaţi în astfel de prospecţiuni, venind tocmai din California. În următorii 25 de ani populaţia albă a Australiei a crescut de la 400.000 de oameni la un milion. Irlandezii erau populari printre căutătorii de aur căci erau muncitori şi, în plus, prin cântecele şi glumele lor făceau atmosfera mai veselă. Sentimentele anti-irlandeze au dispărut cu greu din Australia către anii 1990. În anii 1950 irlandezii încă erau supuşi discriminării, mai ales în ceea ce priveşte angajarea. În acea perioadă o bancă din Hobart, Tasmania nu angaja catolici. Arhiepiscopul Young a organizat un boicot al băncii, catolicii ameninţând cu retragerea depozitelor astfel încât discriminarea a încetat. Sfârşitul epopeii discriminării irlandezilor l-a constituit ajungerea în funcţia de prim-ministru a lui Paul Keating, un irlandez australian.

Spre deosebire de Australia, în Noua Zeelandă nu au fost trimişi condamnaţi de drept comun chiar dacă unii dintre deţinuţii din Australia au ajuns în Noua Zeelandă după ispăşirea sentinţei. Militarii irlandezi servind în Armata Britanică au făcut parte din contingentele care au înăbuşit revoltele maore. Descoperirea de zăcăminte aurifere şi în Noua Zeelandă a atras precum un magnet 25.000 de irlandezi între 1858-1867. Precum în alte zone ale Imperiului Britanic şi în Noua Zeelandă au avut loc numeroase scene ale vechiului conflict exportat din Irlanda între protestanţi şi catolici, paradele Ordinului de Orania atrăgând confruntări de stradă, incendieri de biserici şi chiar crime. Un autohton cu origini irlandeze mărturisea că “în ultimii 40 de ani am evoluat. Irlandezii erau rău priviţi. Locul era foarte britanic. Irlandezii primeau slujbele de la baza societăţii, în poliţie, administraţie, agricultura, şantiere. Acum irlandezii sunt la vârf în toate domeniile.” Autorul remarca moderaţia din timpul unei campanii electorale care avea loc în timpul vizitei sale în Noua Zeelandă. O moderaţie care-i era greu de înţeles şi care se extindea şi la un alt vechi obicei al irlandezilor: băutul berii Guinness. În timpul unei serate oferite de consulul onorific al Irlandei, Rodney Walshe, cineva se mira observând cum gazda consumă de-a lungul a şase ore şase halbe de Guinness. În Irlanda, observă maliţios autorul, cineva ar fi băut şase halbe de bere (pints) doar pentru a se încălzi, înaintea începerii petrecerii unde ar fi avut loc adevărata băută!

America de Sud

Irlandezii au ajuns şi în America de Sud urmând trei căi: în primul rând, îngroşând rândurile armatelor celor două mari naţiuni coloniale care s-au înfruntat în acest spaţiu geografic (Spania şi Anglia) de multe ori ajungând să lupte în acelaşi timp în ambele armate coloniale. În al doilea rând, prin intermediul misionarismului catolic atât de prezent şi în America de Sud iar în utimul rând, plecând voluntar în căutarea unei vieţi mai bune (în special în Argentina).

O personalitate care a influenţat favorabil sistemul colonial spaniol a fost Ambrosio O’Higgins, născut în comitatul Sligo în 1721. Un unchi l-a trimis să studieze la Cadiz devenind astfel funcţionar spaniol în viceregatul Peru, ajungând după mai mulţi ani în cea mai înaltă poziţie din America de Sud, cea de vice-rege al Perului. A încercat să modereze sistemul de exploatare a pământului, celebrul encomienda prin care unui colonist spaniol i se oferea atât terenul cât şi populaţia indigena care-l locuia. Acest sistem de exploatare cruntă a fost înlocuit cu inquilino prin care colonistului i se oferea doar terenul şi uneltele agricole pentru a-l cultiva. Ambrosio O’Higgins a murit în anul 1801. Moartea sa l-a făcut pe fiul său ilegitim, Bernardo O’Higgins să se întoarcă din Anglia pentru a-şi clama dreptul la moştenirea tatălui său, fapt ce a avut consecinţe istorice pentru regiune căci Bernardo a devenit unul din liderii războaielor de independenţă purtate de sud-americanii din Imperiul Colonial împotriva Spaniei. Bernardo a fost eliberatorul provinciei Chile iar ulterior a luptat alături de Bolivar. Amintirea sa este la mare cinste în Chile fiind considerat unul din părinţii fondatori ai naţiunii. În 1996 guvernul chilian a oferit poporului irlandez un bust al lui Bernardo O’Higgins care se află amplasat acum în Merrion Square din Dublin. Simon Bolivar avea nevoie de soldaţi pentru a continua lunga luptă împotriva Spaniei aşa că a făcut apel şi la voluntarii din armata britanică. Cei mai mulţi din cei care au răspuns acestei provocări au fost militarii irlandezi care rămăseseră fără obiectul muncii având în vedere că războaiele napoloniene din Europa se terminaseră în 1815. Aceşti soldaţi au luptat în corpuri de armată distincte, sub comanda unor ofiţeri irlandezi precum Arthur Sandez din comitatul Kerry sau John Devreux. Legiunea anglo-irlandeză a luat parte şi la marşul victorios peste Anzi dar şi la lupta de la Carabobo în care 150 din cei 350 de soldaţi ai unităţii au fost omorâţi. Cei rămaşi în viaţă au fost decoraţi de Bolivar cu Ordinul Eliberatorului. Un alt irlandez implicat în războiul de independenţă, de data aceasta în Argentina a fost Thomond O’Brien, originar din Wicklow care a ajuns în Argentina în 1814 devenind adjunctul lui San Martin, conducătorul mişcării de eliberare argentiniene, pentru care O’Brien a luptat atât în Argentina cât şi în Chile şi Peru. O’Brien s-a întors în Irlanda în 1827 pentru a face lobby ofertei pe care o obţinuse de la preşedintele Bernardo Rivadavia care încuraja popularea întinselor ţinuturi argentiniene pustii. Efortul său a adus 200 de irlandezi în pampasul argentinian care au lucrat ca ciobani (sheep herders).

Noile state formate aveau mare nevoie de expertiză pentru a-şi constitui infrastructura instituţională, un bun prilej pentru irlandezi de a-şi dovedi utilitatea şi talentul. Marina Argentinei a fost înfiinţată de William Brown din Mayo, cea a Uruguayului de Peter Campbell din Tipperary, cea a statului Ecuador de către Thomas Wright din Drogheda iar cea a Republicii Chile de către George O’Brian care a murit în timpul unei bătălii pe mare împotriva vaselor spaniole. Până şi marina Braziliei a cunoscut iscusinţa irlandezilor, Diago Keating şi descendenţii săi contribuind la crearea sa.

O altă poveste tipic irlandeză a avut loc în timpul războiului dintre Statele Unite şi Mexic din 1846-48. În cele din urmă cei doi copii ai celor două mari colonialisme europene s-au înfruntat: America anglofonă şi protestantă şi Mexicul hispanic şi catolic, motivul fiind vastele ţinuturi din Vestul Americii de Nord (actualele state americane Arizona, New Mexico, California, Texas, Colorado şi Nevada) care făceau parte, cel puţin nominal, din Mexic. Preşedintele american Polk a trimis armata americană în Texas pentru a rezolva disputele de frontieră dintre cele două părţi care erau favorizate de permeabilitatea unei frontiere care probabil nu era foarte clară nici mexicanilor având în vedere imensitatea teritoriilor şi slaba lor populare. În rândurile armatei americane mulţi soldaţi (aprox 25%) erau născuţi altundeva decât în Statele Unite, mulţi venind din Irlanda. Gândul de a lupta împotriva unei naţiuni catolice într-un război injust, de agresiune i-a determinat pe unii dintre ei să părăsească armata americană şi să se alăture celei mexicane, luptând cu mult curaj. Legiunea San Patricios a suferit pierderi foarte grele, ajungând de la un efectiv de 500 de militari la doar 85 după ultima bătălie dusă de mexicanii înfrânţi, în faţa capitalei Mexico City. Care s-au predat americanilor numai după ce nu au mai avut muniţie. Furia celor care s-au simţit trădaţi a fost cruntă, cincizeci dintre irlandezi fiind spânzuraţi, pedeapsa pentru dezertori. Comandantul legiunii, un anume Riley a fost doar biciuit şi desfigurat (se alăturase mexicanilor înainte de începerea războiului deci tehnic nu era un dezertor).

Guvernele argentiniene au încurajat în secolul al XIX-lea emigraţia europeană iar irlandezii fiind atât catolici cât şi buni muncitori au fost în mod special bine-veniţi.  Dacă pământul natal nu le mai aparţinea se găsea destul în pampasul argentinian. În 1895 trăiau în Argentina 18.617 de irlandezi la o populaţie de 4 milioane de oameni. Irlandezii, un popor de fermieri la origine au fost implicaţi şi în revoluţia lânii din Argentina. În anii 1870 fermierii irlandezi era responsabil cu o jumătate din exportul de lâna al Argentinei. În anii 1890 trei sute de familii irlandeze deţineau doar în regiunea Buenos-Aires 1.508.335 acrii de teren, crescând 20 de milioane de oi. Multe din aceste familii ajunseseră în Argentina fără un ban, doar cu hainele de pe ele. Una din descendentele acestor familii, Duggan, i-a mărturisit autorului că străbunicul său a donat mai mulţi bani IRB ( Irish Republican Brotherhood– predecesoarea I.R.A.) decât oricine altcineva din lume. “De asemenea nu vindea lapte sau carne britanicilor, deţinând mai mult teren decât întreaga suprafaţă a Irlandei!” Emigraţia irlandeză în Argentina s-a diminuat simţitor începând cu anul 1890 când mirajul Americii de Nord îi aspira pe irlandezi. În plus, condiţiile de viaţă grele din pampas (mai ales singurătatea care pentru un popor vesel şi dependent de comunitate este greu de îndurat) au contribuit la decăderea emigraţiei irlandeze.

În timpul războiului Malvinelor sau Faklands (1982), cota de popularitate a Irlandei a crescut brusc în Argentina căci, după binecunoscutele principii problemele Angliei, norocul Irlandei sau duşmanul duşmanului meu îmi este prieten Irlanda a blocat decizia Comunităţii Europene de a impune sancţiuni Argentinei după ocuparea Malvinelor invocând principiul unanimităţii care domina luarea deciziilor comunitare în acea perioadă. În ciuda acestui gest statuia lui Patrick Pearse din Plaza Irlanda din Buenos-Aires a fost aruncată în aer, naţionaliştii argentinieni uitând să citească cuvintele inscripţionate în partea inferioară a bustului, luându-l drept englez. Pearse a fost liderul Rebeliunii antibritanice din 1916 fiind executat de englezi. În momentul de faţă între 300-500.000 de argentinieni pot să-şi invoce rădăcinile irlandeze.

Asia

Emigraţia irlandeză din Asia nu a cunoscut, în mod logic, amploarea celei din alte zone ale lumii, dominate de englezi ea fiind de dată recentă. Istoric, cele care au pătruns în acest spaţiu au fost ordinele călugăreşti catolice a căror muncă de educare şi convertire a păgânilor a fost o constantă pentru toate celelalte spaţii geografice unde s-a făcut simţită prezenţa irlandezilor. În ultimele decenii însă această prezenţă a fost depăşită de cea a expaţilor irlandezi care muncesc pentru mari companii asiatice şi, în mod special, cele japoneze. În timpul dineelor oferite de Ambasada Irlandei la Tokyo obişnuiau să fie prezenţi mulţi călugări în timp ce acum ar fi pline de oameni de afaceri, după cum recunoştea un angajat al corpului diplomatic irlandez acreditat în Japonia. Comunităţi de astfel de cadre irlandeze, numărând câteva sute de persoane, pot fi întâlnite nu numai la Tokyo dar şi la Manila, Jakarta sau Pekin iar petrecerile ocazionate de sărbătorirea Sfântului Patrick relevă popularitatea de care se bucură irlandezii în regiune. Care a fost favorizată si de faptul că Irlanda este una din puţinele ţări din Vestul Europei care nu a avut o istorie colonială, dimpotrivă. Însă prezenţa irlandezilor în administraţia şi armata colonială a Marii Britanii i-au adus pe irlandezi în locuri îndepărtate precum India, Birmania (Burma) sau Ceylon. Legături economice puternice s-au dezvoltat între Irlanda şi Japonia căci începând cu guvernarea lui Sean Lemass, Irlanda a încurajat investiţiile japoneze care au creat locuri de munca şi au adus venituri importate bugetului modest al Republicii Irlanda din anii 1970. Însă legăturile dintre cele două popoare au o vechime mai mare şi mai interesantă căci un irlandez a contribuit la dezvoltarea flotei militare japoneze. John Philip Holland s-a nascut în orăşelul Liscannor, comitatul Clare în anul 1841 şi a emigrat în New Jersey unde a devenit profesor. El este cel care a inventat submarinul fiind finanţat în acest sens de feniani, paleo-voluntarii IRA, care doreau să folosească această invenţie spre a scufunda flota britanică, întreprindere vastă pe care au încercat-o fără succes şi germanii de-a lungul celor două războaie mondiale. Tensiunile dintre Japonia şi Rusia de la începutul secolului al XX-lea care au culminat cu războiul dintre 1904-05 i-au condus pe japonezi să privească favorabil invenţia lui Holland. Guvernul japonez a comandat câteva astfel de nave care au ajuns în Japonia după sfârşitul războiului nemaifiind folosite în luptele navele. În anii următori ele au fost întrebuinţate doar pentru a antrena echipaje, unul dintre ele murind în urma unor defecţiuni tehnice în rada portului Hiroshima în anul 1910.

Concluzii

1. “Cred în poporul irlandez. A dovedit peste tot în lume că este o naţiune incredibil de bună. Ultima mea dorinţă este ca după ce şi-au învins demonii acasă, irlandezii să ia drumul exilului alăturându-se diasporei irlandeze doar dacă doresc să plece păstrându-şi bunele tradiţii ale rasei lor.”(Tim Pat Coogan)
2. “Cu cât stai mai mult afară cu atât devii mai irlandez” ( Mike Grey, corespondent CBS in Tokyo)
3. “We are all Irish anyway” (Oricum suntem cu toţii irlandezi) tricou purtat de tineri japonezi în timpul unei parade de Saint Patrick Day.
4. “Ireland is like a steel dart going through my heart” (Marlon Brando)
5. “May the road rise up to meet you, may the wind be at your back, and may you be in Heaven a half-hour before the special prosecutor knows you’re dead” (Old Irish Toast)

Puteti cumpara cartea acum, de pe Okian.ro.