”Vremurile bune de altădată”, de Bohumil Hrabal
Editura Art, București, 2016
Traducere din limba rusă și note de Jean Grosu
Cu ilustrații de Mircea Pop
Nu știu cum ar trebui început un text despre o scriere de-a lui Hrabal pentru că frazele lui alunecă în cel mai natural mod cu putință și pentru că, într-un fel, personajele îi dictează autorului, nu invers, iar un astfel de lucru nu se întâlnește des. Așa că ajungi să începi, deci, cu talentul autorului dezvăluit mai ales de aceste două caracteristici.
Se poate spune că „Vremurile bune de altădată” cheamă „cititorul bun de altă dată”, cel care devine incapabil să închidă cartea pentru că este prins într-un univers în care lucruri banale și personaje banale, plasate în cadre banale, de zi cu zi, formează scenarii cu totul aparte, într-un soi de suprarealism mascat.
„Vremurile bune de altă dată”, apărut la editura Art, este un volum de povestiri cu subiecte diferite, elementul comun fiind dat de unicitatea personajelor.
Există povestiri, precum „Moartea domnului Baltisberger”, care anunță încă din titlu subiectul central. În aceste cazuri, arta lui Hrabal stă în naturalețea dialogurilor care devin un soi de distragere a cititorului. Personajele sunt slab conturate pentru a-i face loc dialogului care devine el însuși o forță dinamică, instrument care îl captează pe cititor, pentru ca în cele din urmă, evenimentul anunțat să se producă firesc, dar fără să își piardă din impactul asupra cititorului. Astfel, după conversații ale personajelor pe tema cursei de motociclete la care participă sau pe teme care derivă din aceste discuții, accidentul, prezentat în manieră realistă, se produce, iar comentariile spectatorilor continuă pe același făgaș firesc.
„Capul îi căzu și nervii dezgoliți se vedeau cum se zbat; și chiar în clipa în care soarele lumină dintre nori, sângele sclipi ca niște rubine. […]
<< E și el fiul cuiva, spuse, și luând casca, o așeză pe motocicleta făcută praf.>>”
Firescul morții și felul în care realitatea curge neîntreruptă peste ea sunt redate de Hrabal prin vocea comentatorului cursei care își continuă impasibil treaba:
„La Veselka a trecut în clipa asta primul Horst Kassner și după el Heck, amândoi pe mașini NSU! Și iată își croiesc drum în față și concurenții noștri Kvech și Kaslyr, pe CZ-uri!…”
În alte povestiri, în schimb, creionarea apăsată a personajelor, nu neapărat prin descrieri ale înfățișării, ci mai degrabă prin acelea ale acțiunilor și ale vorbelor lor, este cea care prinde în mreje cititorul. Una dintre povestirile care m-au prins cel mai tare din acest punct de vedere este „Fanfaronul” în care personajul central Hanta surprinde la fiecare pas. Fără a ști vreo clipă dacă disimulează sau dacă acesta este felul lui de a fi, Hanta este extrem de sociabil, dar în sensul „șmecherașului de cartier”. Extrem de carismatic, personajul lui Hrabal este de o sinceritate care fie îi lasă pe cei din jur fără prea multe cuvinte, fie îi enervează la culme. Îi răspunde șefului său în doi peri, își bate joc de el, aruncând o carte pe care acesta și-o dorea mult într-un malder imens de hârtie din centrul de colectare în care lucrează sau, îl anunță pe acesta, din sensin, despre un raport trimis la minister în care prezintă situația generală a locului de muncă.
„-..Măi omule, tu pe unde ai fost, numai necazuri ai adus șefului tău. Ție nu ți-a ajuns povestea aia de la Karlin, când ați aruncat în aer casa de bani și pe deasupra ați mai dat și foc depozitului? Și cine a intrat la zdup…Cine?
-Cine altul decât șeful…spuse Hanta râzând.
-Sigur, șeful! Și-acum ar fi rândul meu, nu-i așa? Ei, nu, prr! Se împotrivi șeful, făcându-și pavază cu ambele mâini. ”
O altă scenă care aduce în prim-plan suprarealismul pe care îl menționam mai sus, este cea în care ajută un paracliser să facă lemne de foc din niște sculpturi de îngeri, pe fundalul unor discuții despre oamenii care participă la slujbele religioase, despre situația slujbașului care este nevoit să muncească uneori și în mină sau sport.
„…Ce înger să scot? îl întrebă apoi.
-Oricare, domnule Hanta, că tot un drac e, răspunse paracliserul. De pildă, pe ăla de-i iese lanțul din fund.
Îl traseră din grămadă pe arhanghelul Gavriil, care, alunecând zgomotos peste ceilalți, își frânse sabia aprinsă. Când izbutiră să-l așeze pe capră, erau nădușiți leoarcă.
-Parcă am fi niște sanitari… spuse Hanta, uitându-se în ochii ficși și plini de prospețime ai arhanghelului Gavriil…”
Toate povestirile volumului sunt echilibrate, cititorul devenind observator direct al scenelor care au loc, prin măiestria scriitorului ceh. Nu știu dacă se datorează unui soi de fatuum istoric similar, dar pe cehii lui Hrabal îi simți aproape, sunt oameni naturali, cu poftă de viață, de mâncare și de bere. Fiecare povestire are ceva aparte, de la fata de pe bicicletă care își scurtează fusta, efectul fiind, după ea, întinerirea cu zece ani și până la notarul care, obsedat fiind de propria moarte, face repetiții pentru pregătirea momentului inevitabil.
În „Scurtarea fustei”, o femeie atrage atenția tuturor după ce își taie fusta care îi acoperea genunchii, iar aici, Hrabal dă una dintre cele mai frumoase definiții a unei părți dintr-o femeie:
„-Genunchiul plin al femeii e al doilea nume al Sfântului Duh.”
Nu are sens să înșir alte detalii din povestirile lui Hrabal pentru că ele trebuie descoperite individual, cu fiecare personaj, cu fiecare gest pe care scriitorul alege să-l releve în detrimentul altuia, cu fiecare replică care ți se întipărește în memorie, și mai ales cu amestecul său dintre tragic și umor. Recomand povestirile lui Hrabal pentru că descriu fragmente rupte dintr-o realitate lipsită de pretenții, aproape de omul de rând, scriitorul jucându-se, jonglând cu elementele cele mai neașteptatate. Așa cum căutătorul de aur cerne atent, cu mișcări regulate, nisipul din sită, ca să-i rămână sub ochi doar bucățile de aur, așa reușește și Hrabal să scoată, din cele mai anoste lucruri, literatură.
