”Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți”, de Mathias Énard
Editura Nemira, Colecția Babel, București, 2017
Traducere din limba franceză de Cristian Fulaș
În 1506, faima lui Michelangelo Buonarotti era deja constituită, deși încă nu realizase o parte din lucrările foarte cunoscute peste veacuri, precum capodoperele de la Roma, Capela Sixtină sau Moise. Realizase însă Pieta tot la Roma, sculptase celebra statuie a lui David de la Florența și pendula mereu între aceste două orașe în căutare de comenzi sau de bani. De altfel, romanul lui Mathias Énard îl găsește strâmtorat, de vreme ce papa nu îi plătește banii făgăduiți pentru realizarea mormântului său, așa că orice ofertă ar fi binevenită.
Dincolo de cele de mai sus, călătoria lui Michelangelo la Constantinopol, unde va sta câteva luni, este un amănunt inedit al vieții marelui artist, dar recunoscut oficial în acest moment, iar autorul se bazează doar pe câteva documente reale pentru a crea o istorie romanțată a acestor momente, plecând de la ele pentru a creiona o personalitate umană de geniu, dar plină de controverse. Așadar, la chemarea sultanului Baiazid al II-lea, Marele Turc, el poposește pe malurile Bosforului, pentru a desena un pod peste Cornul de Aur, care s-ar putea adăuga celorlalte minuni ale Constantinopolului. Se spune că, înaintea lui Michelangelo, acolo ajunsese și Leonardo da Vinci, care plecase învins de această sarcină, iar autorul lui David fusese atras tocmai de această înfrângere a rivalului său:
”Dacă acceptați, îi veți depăși gloria, căci veți reuși acolo unde el a dat greș și veți da lumii un monument fără egal, ca David al vostru.” (pag. 17)
Trecând peste aceste amănunte care țin mai mult de istorie decât de ficțiune, romanul încearcă să ne aducă mai aproape de omul Michelangelo, cu calitățile și defectele sale, cu patimile și superstițiile sale, cu greutatea de a intra în atmosfera geniului care l-a condus în construirea unei opere inegalabile. La Constantinopol, el desenează și notează zilnic, dar nimic din ceea ce i-ar folosi la podul pentru care a fost tocmit, ci fețe de oameni, elefanți, schițe ale Sfintei Sofii, un pumnal de oțel, pe care speră să-l vândă pe bani mulți negustorilor din Florența. Aflăm că se mulțumește cu o hrană frugală, că bea puțin tocmai pentru că nu rezistă la băutură, că nu se spală niciodată (?!), iubește animalele (în capitala otomană primește o maimuță în dar, pe care o adoptă și la a cărei moarte suferă cumplit), disprețuiește muzica.
Din loc în loc, se fac aluzii la presupusa sa homosexualitate, o chestiune destul de controversată și discutată în mediile intelectuale, dar străfulgerarea geniului vine la momentul îndrăgostirii sale de o dansatoare cu origini andaluze, care îl farmecă atât cu mișcările sale, cât și cu exotismul său. E drept, nici în privința sexului acestei dansatoare, nimic nu e sigur. Momentul primei nopți de dragoste determină aproape inconștient și primele schițe cu adevărat folositoare în privința podului, așa că, iată, extazul erotic conduce imediat și la extazul intelectual, fericirea determină o putere de muncă, de concentrare și o inspirație fantastice:
„În acel moment nu are în minte decât un pod, un pod pe care vrea să-l termine de desenat mai mult pentru că vrea să-și termine treaba și să părăsească acest oraș tulburător, în același timp familiar și în mod sigur străin, în care, totuși, nu se poate opri să se plimbe și să înregistreze imagini, fețe și culori.” (pag. 76)
Din loc în loc, în capitolele scurte, vocea naratorului dispare pentru ca să apară vocea dansatoarei, care îl urmărește pe Michelangelo la Constantinopol, dar și peste ani, în operele sale viitoare. Chiar dacă podul a fost început și niciodată finalizat, din cauza unui cutremur devastator, real istoric, de care a fost zguduit orașul în 1509. De altfel, tot ce a văzut în capitala otomană, mai ales din punct de vedere arhitectural, dar și uman, se va regăsi peste ani, crede autorul, în capodoperele sale:
”În pictură, ca și în arhitectură, opera lui Michelangelo Buonarotti va datora mult Istanbulului. Privirea sa e transformată de oraș și de alteritate; scene, culori și forme îi vor impregna munca tot restul vieții. Cupola bazilicii Sfântul Petru e inspirată de Sfânta Sofia și de moscheea lui Baiazid; biblioteca familiei Medici e inspirată de biblioteca sultanului, cea pe care o frecventează cu Manuel; statuile capelei Medici și chiar Moise comandat de Iulius al II-lea poartă amprena atitudinilor și personajelor pe care le-a întâlnit aici, la Constantinopol.” (pag. 89)
”Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți” este un roman de ficțiune istorică, foarte poetic, în care Michelangelo este văzut atât în postura de artist de geniu (felul în care desena, în care studia, în care crea), cât și în cea de om obișnuit, supus pasiunilor trecătoare, iubirilor pe care nu le uită niciodată, dornic de socializare, dar și de singurătate, iubitor de animale și pasionat de clădirile de geniu. Un roman pentru cei pasionați de marile personalități și istorii ale lumii, care doresc să afle lucruri noi dincolo de biografiile oficiale. Desigur, întreaga acțiune este ficțională, dar ceea ce este bun la astfel de romane este că te introduc în atmosfera epocii, în gândurile personajelor și în evenimente și întâmplări de care nu ai fi aflat, poate, niciodată, precum, în acest caz, călătoria lui Michelangelo la Constantinopol.
