Victor Brauner – un geniu exilat în lumea umbrelor

„Pe urmele lui Victor Brauner”, de Adrian Grauenfels
Editura Saga, Israel, 2020

„Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniștii mele…”

Undeva, în adâncul spiritului meu de cititor, s-a strecurat o frică mare, atunci când am descris volumul „Pe urmele lui Victor Brauner”, semnat de Adrian Grauenfels și apărut la editura Saga. În mod involuntar, m-am simțit obligată să scriu nu doar cu pasiune, ci cu un profund respect despre un om, pe care lumea îl consideră unul dintre cei mai ciudați și remarcabili pictori ai secolului XX. Veți spune că e de la sine înțeleasă o astfel de presiune, or eu sunt un profan, un consumator amator de artă, care vede puțin și poate superficial multitudinea de simboluri croite pe o pânză. Cu toate acestea, ultima perioadă de ascetism casnic, de păstrare a distanței sociale, mi-a reamintit cât de relevantă este prezența de spirit și nevoia de estetic. Nu, este ceva ce depășește banala frază: „frumusețea va salva lumea”. În clipe de restriște, începi să crezi în necesitatea de a perpetua o moștenire artistică seculară.

Revenind la figura lui Victor Brauner, țin să menționez mai întâi câteva elemente din biografia sa, anume pentru cititorii care, aidoma mie, nu l-au mai cunoscut până acum. Victor Brauner a fost al treilea din cei șase copii ai lui Deborah și Herman Brauner, un fabricant de cherestea din Piatra Neamț, de origine evrei. Școlit în Viena, la o instituție primară, acesta revine în 1914 în Patrie și își continuă formațiunea academică la Școala evanghelică din Brăila, unde deprinde o pasiune față de zoologie (vedem că ulterior va folosi multe conotații legate de firea umană, de fizic în picturile sale).

Maturitatea sa profesională traversează mai multe faze, de la cea dadaistă la abstracționism și expresionism. Va ajunge astfel să-și folosească măiestria, după cum amintește poetul Ilarie Voronca, în următorul fel: „Scormonește cu penelul lui toate penele gândului, agită în noi toți clopoțeii extazului. Ochiul ca un copoi fără zgardă și lanț bate câmpiile cerului, aduce în dinți prepelița visului”. Întreaga sa existență profesională se împarte într-un periplu de du-te-vino între București și Paris, rămânând oarecum neînțeles în România, dar profund apreciat în rândurile elitelor intelectuale franțuzești.

Ajunge să lege prietenii frumoase cu reprezentanții unui curent artistic de mare anvergură, și anume avangardismul, pe care Adrian Grauenfels în lucrarea de față îl descrie ca fiind „negarea violentă, a formelor de artă consacrate, căutând proclamarea noului. Artiștii avangardei dau dovada unui activism susținut și se concentrează asupra creației ca proces dialectic. Acțiune de șoc, avangarda are funcție regeneratoare și deschizătoare de drum în arte. Avangarda acționează energic, în momentele de criză politică sau socială, asociindu-se adeseori cu manifestări extremiste. În timp de criză, avangarda înfăptuiește gesturi anarhice și revolte spectaculoase”. Printre cei mai faimoși prieteni ai săi, se numără Benjamin Fondane, Gellu Naum (Brauner va crea în 1935 ilustrațiile pentru culegerea de poeme a”Drumețul incendiar” și „Libertatea de a dormi pe o frunte”), Yves Tanguy (acesta ulterior îl va introduce în rândurile suprarealiștilor) și, bineînțeles, André Breton (unul dintre fondatorii curentului cultural suprarealism).

Printre cele mai faimoase și de-a dreptul impresionante lucrări ale sale se numără cele în care utilizează figura ochilor. Grauenfels menționează în cartea sa că „în 1938, se întoarce în Franța, unde a pictat o serie de lucrări cu figuri umane distorsionate cu ochi mutilați. Unele dintre aceste picturi, datate încă din 1931, s-au dovedit profetice, atunci când și-a pierdut propriul ochi, într-o bătaie într-un bar, exact cum pictase în uleiul „Autoportret cu ochiul scos”. Episodul îl inspiră pe scriitorul argentinian Ernesto Sabato, care îl folosește în romanul său „Despre eroi și morminte„. Răsfoind galeria de picturi pe care Grauenfels le trece în revistă în prezentul volum mi-a atras atenția câteva lucrări ale artistului și anume „Puterea de concentrare a domnului K” și „Straniul caz al domnului K„, tablouri pe care André Breton le va numi „o imensă satiră caricaturală a burgheziei„.

Grotescul, nefirescul, fantasmagoricul, suprarealismul tablourilor lui Brauner debordează, mutând atenția spectatorului în dimensiunea meditației, acolo unde nu este loc de îndoieli, unde fiecare tușă de pene lasă un mesaj profund. Se pare că îi voi da dreptate lui Ilarie Voronca, cel care spunea:

„Victor Brauner e un imn pentru moartea şi reînvierea picturii! Poetul din el a înțeles la vreme că drumul adunătorului de culori şi semne e înghesuit între două prăpastii fără iertare, deoparte: reproducerea după natură – plasticitate – de care fotografia însăşi a izbutit să se lepede – fotografia ultimelor decenii Man Ray – pipăie un alfabet dincolo de hăţişurile iluziei, vizuale de altă arhitectură care a dus – în pictură – la acel hermafroditism penibil al constructivismului”.

De ce istoriile unor astfel de genii trebuie cunoscute, perpetuate în memoria colectivului? Probabil pentru devotamentul, cu care într-o lume disecată de ideologie și forță brută, au reușit să supraviețuiască, lăsând ca epitaf aceste vorbe de duh: „Peindre, c’est la vie, la vraie vie, ma vie”.

De fiecare dată când scriu o recenzie mă gândesc la cine vor fi cititorii potriviți unui astfel de volum? Sună discriminatoriu? Posibil, dar realitatea îmbracă forme dure, iar volumul „Pe urmele lui Victor Brauner” necesită o maturitate, o formațiune și o gândire deschisă, scăpată din meandrele clișeelor uzuale.

Puteți cumpăra cartea: Editura Saga Israel.

(Sursă fotografii: Pagina de Fb Editura Saga, RadioChisinau.md, Egophobia.ro, Editiadedimineata.ro)