Viaţa unui om singur, de Adrian Marino

“Viaţa unui om singur”, de Adrian Marino
Editura Polirom, Iaşi, 2010
Moto: „Vous avez toutes les qualités de l’homme de lettres: vous êtes vaniteux, hypocrite, ambitieux, versatile, égoïste…” (André Gide)

Puteti cumpăra cartea acum, de pe Tamada.ro.

Adrian Marino nu este un necunoscut pentru oamenii de cultură din România, iar pentru specialiştii în filologie este apreciat şi recunoscut drept un specialist în materie. Opera sa de critică literară, de literatură comparată, de teorie literară, de eseistică, publicată între 1965 şi 2005, este de mare valoare şi multe dintre lucrările sale sunt obligatorii în sălile de filologie sau la facultăţile de litere din România şi nu numai.

Cu toate acestea, omul Adrian Marino a părut mereu în afara colectivităţii, un personaj destul de ascuns şi singur, o persoană care şi-a cultivat cu multă grijă prietenii apropiaţi, care a stat la distanţă de lumea criticii literare şi de lumea scriitorilor. Memoriile sale, publicate postum, la dorinţa autorului, care a pus condiţia publicării lor la cel puţin cinci ani de la moarte, au atras multe cronici de la data apariţiei, mai mult negative decât pozitive, ni-l înfăţişează pe Adrian Marino exact aşa cum a dorit: un om extrem de singur, o viaţa excesiv de tristă, aproape nicio împlinire a vieţii nefiind considerată a fi fericită, arătându-se doar consecinţele şi părerile negative.

Încă din Preambul, Marino ne avertizează asupra valorilor în care crede şi în jurul cărora se va concentra în „cartea vieţii sale”. Nu descrierea pur şi simplu a unor fapte şi întâmplări, a unor persoane pe care le-a cunoscut, ci încercarea de a aduce în faţa publicului o altă scară de valori, culturale şi ideologice, încercarea de a revigora poporul român supunându-l unor concepţii noi şi revoluţionare: „În câteva cuvinte: de şase decenii, cel puţin, gândesc mereu altfel, aproape in toate domeniile. Scara mea de valori, începând cu valorile culturale şi ideologice, este net deosebită de a mediilor sociale şi culturale pe care le-am străbătut, obligat sau nu. Iar o astfel de singurătate – care nu este nici sentimentală, nici socială – este greu de suportat. O suferinţă abstractă, rece. O revoltă permanentă şi fără soluţie. Mai totdeauna inexprimabilă şi incomunicabilă. Nu doresc nimănui o astfel de contrarietate li uzură interioară. Fără ieşire şi fără o adevărată consolare.

Doresc să scriu totuşi „cartea” vieţii mele, în toate sensurile cuvântului. Să-mi afirm identitatea, „personalitatea” bună, rea, aşa cum a fost. Şi, dintr-odată, îmi dau seama de enormele obstacole interioare de care mă lovesc. Unele confesiuni pot părea „naive” şi chiar „ridicole”. Imi asum acest risc. Este extrem de dificil, pe de altă parte, să mă „povestesc”, să mă „explic”, să mă „acuz” sau să mă „scuz”, în acelaşi timp”.

Tristeţea sufletească răzbate din toate cele peste 500 de pagini ale cărţii. Adrian Marino este, în primul rând, un om care a reuşit să aibă o cultură vastă, să fie un specialist în aproape toate domeniile în care a activat, şi asta fără să aducă vreo mulţumire vreunui mentor spiritual, fără să accepte că au fost oameni care l-au influenţat, fără să mulţumească profesorilor săi sau măcar unora dintre aceştia. Regăsim chiar pe unii profesori care sunt stigmatizaţi pentru convingerile lor din timpul comunismului, dintr-o perioadă în care şi Marino era deportat de către autorităţi, dar la timpul la care a scris această carte, autorul îşi ştia propriile greşeli şi felul cum, se pare, a „pactizat” cu inamicul, pentru a-i înlesni o viaţa uşoară, plimbări în străinătate etc.

Sunt pagini în care constată că, în propria viaţă, „toate adevărurile mele le-am descoperit singur”, că a trăit „permanent în medii ostile, pentru care nu aveam, în cel mai bun caz, nici o afinitate” şi că a avut parte de „numeroase acte de ostilitate, de neacceptare, nereceptare şi respingere”. O viaţă pe care şi-a asumat însă voit şi cu o forţă interioară remarcabilă, care l-a determinat să muncească de unul singur, să reuşească să aprofundeze teme grele ale filologiei, să se documenteze, la început, cum recunoaşte singur, dezordonat şi empiric, apoi, pe parcursul timpului reuşeşte să devină un adevărat literat, dar cu aceeaşi pasiune pentru „fişat”.

Un capitol aparte îi este consacrat lui George Călinescu (intitulat Marele eşec), un om căruia, peste ani, nu îi mai poartă niciun fel de respect, fostul său profesor şi relaţia cu el şi cu amintirea lui constituind pentru Adrian Marino „marele eşec al vieţii mele intelectuale, morale şi, ceea ce nu aş fi bănuit niciodată, al existenţei mele sociale”. Marino îşi reprosează sieşi că l-a avut pe Călinescu drept profesor şi că a fost considerat multă vreme, de către toţi contemporanii, un asistent al lui Călinescu, o identitate culturală pe care o respinge cu toată tăria.

Nici apropierea lui Călinescu de comunism şi perioada în care acesta scrie articole oportuniste, în care proslăveşte autorităţile vremii şi critică fostele partide istorice, nu sunt uitate de Marino, într-unul dintre cele mai virulente capitole ale cărţii, din care descoperim unul dintre motivele pentru care a rămas trist şi singur: duşmania pe care o poartă anumitor persoane şi pe care nu o uită niciodată: „Stranii, la fel, îmi apăreau, la început, şi articolele subit politice, procomuniste, ale lui G. Călinescu. Mai întâi în Tribuna poporului, apoi în Naţiunea, unde citeam tot felul de enormităţi şi chiar abjecţii despre Iuliu Maniu, „Partidul Brătianu”, C. Titel Petrescu, despre „puterea populară” şi sovietică. El, care publicase recent – cu titlul cules cu litere roşii, în Jurnalul literar – „Nihil sine Deo, nihil sine Rege!” Nu puteam fi de acord. Dar revolta deschisă nu se produsese încă. (…)

Situaţia politică, mai ales, se agrava cu rapiditate şi G. Călinescu, pretins deputat al…”păturilor mijlocii”, la P.N.P. şi editorialist oficial, scria articole de un rar, uluitor şi incredibil pentru mine oportunism. Doar un citat (pot fi zeci, sute): „În I.V. Stalin au fost strânse laolaltă toate luminile de care au strălucit vreodată conducătorii de popoare”.

Nici experienţa închisorii – un adevărat dezastru moral – şi apoi a deportării sale într-o comună uitată de lume din Bărăgan nu sunt uitate. Trecând peste amănuntele anilor de temniţă şi de deportare, care sunt interesante atât din punct de vedere uman, dar şi istoric, reţinem câteva considerente ale autorului asupra imbecilizării forţate din perioada comunistă („În puşcărie, am constatat, prin zeci şi zeci de astfel de exemple, că omul nu este o fiinţă frumoasă. Este, pentru a mă exprima expeditiv, chiar urâtă”), dar şi unele păreri proprii privind efectele negative ale postcomunismului şi transformarea fostelor locuri de detenţie în memoriale ale durerii. Păreri singulare, neîmpărtăşite de aproape nimeni, încă un aspect care îl transformă pe memorialistul Adrian Marino într-un caz unic, ceea ce explică probabil şi singurătatea lui din timpul vieţii. Poziţia sa cu privire la Memorialul de la Sighet, unul dintre mărturiile comunismului, un exemplu de modalitate de păstrare şi de aducere în atenţia publicului a unor locuri teri , este elocventă în acest sens: „Memorialul de la Sighet, mai ales, mi se pare o enormă mutilare şi falsificare. Celule văruite, sclivisite, totul pieptănat, aranjat şi colorat. Când am exprimat, acum doi ani, o astfel de obiecţie, trecând prin Sighet, arhitectul ce organiza un astfel de masacru muzeografic, o adevărată profanare, mi-a replicat superior că el nu vrea să facă o… „a doua Doftană”! Dar cine îi dădea dreptul să mutileze şi să înfrumuseţeze o realitate ce trebuia să rămână elocventă, edificatoare şi exemplară, până la capăt, tocmai prin autenticitatea sa brutală?”

Pentru un cititor care nu l-a cunoscut pe Adrian Marino decât din auzite, care nu i-a citit decât unele fragmente din cărţile, obligatorii în unele şcoli, care a stat departe de fenomenul criticii literare româneşti, este greu să îţi dai seama dacă Marino este cu adevărat un om dezamăgit de tot ceea ce se întâmplă în jur (şi aici ne punem aceeaşi întrebare care i-a fost pusă lui Nicolae Manolescu – De ce nu ai plecat din ţară) sau este un om frustrat, neîncadrat în societate, incapabil să întrevadă şi părţile bune ale ei. Părerea personală este că Adrian Marino a fost puţin din amândouă, având în vedere virulenţa atacurilor, unele poate gratuite (uneori nici el nu mai ştie adevărata natura a unui om), dorinţa de a singuraliza în contextul literaturii româneşti, lauda de sine, dezamăgirea produsă de comunism, dar şi de perioada ulterioară evenimentelor din 1989.

Pentru un autor de amploare internaţională, aşa cum se considera, poate pe bună dreptate, a făcut câteva greşeli importante cu privire la orientarea generală a vieţii sale atât personale, cât şi profesionale. În primul rând, a respins colegii de breaslă, mulţi dintre ei cu tare ideologice sau culturale, dar nu în integralitatea lor. S-a considerat de la bun început superior, apoi şi-a pus o mască de antipatic şi nesocialbil, după cum singur recunoaşte. Pur şi simplu, a fost dorinţa lui de a se singulariza: „Eram mereu şi peste tot considerat un personaj profund iritant şi antipatic. Un corp străin, inadaptabil şi inasimilabil. În mediul academic universitar, pe măsură ce deveneam, efectiv, un „autor” şi nu chiar cu puţine „cărţi”, o prezenţă tot mai supărătoare, inoportună, indezirabilă. Greu de ignorat şi de negat integral, dar şi mai greu de acceptat şi de asimilat”. Nu este neapărat  o atitudine a celorlalţi despre el, ci şi o autoimpunere.

În al doilea rând, a respins fenomenul criticii literare, atât din punct de vedere al apropierii de colegii săi critici, dar şi al cărţilor recenzate, fiind un enciclopedist adevărat, care se concentra pe propriul domeniu de activitate, pe următoarea carte. E o greşeală oare ceea ce mărturiseşte în următoarea frază: „Am refuzat, în bloc şi definitiv, întreaga cultură şi literatură a epocii comunist-ceauşiste. N-am studiat-o, n-am citit-o. Nu mă sfiesc să declar că o cunosc foarte, foarte puţin, cu excepţia criticii şi studiilor literare în genere. Nu contesc că au existat şi unele talente individuale, unele realizări. Ele scapă, de fapt, oricând şi oriunde, oricărui determinism. Dar refuzul meu, categoric şi absolut, era şi a rămas pur ideologic. Mă aflam, mutatis mutandis, în situaţia lui Thomas Mann, care a refuzat, în bloc, literatura epocii hitleriste, deşi au existat şi atunci talente, opere, etc., în diferite genuri (M. Heidegger, E. Jünger etc.). Literatura epocii ceauşiste, integral detestată, nu m-a interesat niciodată. Nu eram de acord cu orientarea sa, cu temele şi servituţile sale”? Rămâne întrebarea dacă un om de calibrul său, aşa cum a fost şi Thomas Mann, despre care vorbeşte, poate refuza o literatură în ansamblu, fără nicio excepţie.

Este şi o vină pe care Adrian Marino şi-o asumă, dându-şi seama că nesocotea una dintre regulile fundamentare ale acestui tip de activitate: rupea pactul nescris al reciprocităţii. Aşa cum discutam acum câtva timp, la fel cum reţelele de socializare ale timpului modern, inclusiv site-urile şi blogurile, sunt parte a unei caste închise („comentezi la mine, comentez şi eu la tine”), tot la fel se petreceau lucrurile şi în revistele literare ale timpului şi se petrec şi azi, probabil: „Din momentul în care nu ai intrat în sistemul admiraţiilor mutuale eşti „pierdut”. Mai ales, când nu deţii nici o poziţie socială sau culturală. Adică exact… cazul meu: „N-ai scris despre mine”. Sau: „Ai scris împotriva mea”. Păcate de neiertat. Mai degrabă – figurat vorbind şi printr-o hiperbolă – ţi se iartă o fraudă de miliarde sau chiar un asasinat, decât o astfel de agresiune literară directă sau indirectă. Şi, după decenii, unii îşi mai amintesc de anumite recenzii negative, scrise – pe atunci – de mine cu totală bună-credinţă. Chiar dacă imprudente şi greşit orientate.”

Un anume simţ megalomanic şi-a atras, normal, antipatiile unora dintre colegi. Nu este un egoism însă pur şi simplu, ci unul care are baze substanţiale şi, cu privire la anumite aspecte, pare chiar îndreptăţit. Discuţiile despre multilaritatea sa culturale, despre cultura sa enciclopedică, despre psihologia lui fermă, dar şi fină, au fost destule la data morţii sale, la 17 martie 2005, pentru a ne ilustra că, în cele mai multe dintre aspecte, merită recunoaşterea adevărată pentru ceea ce a scris, a întocmit şi a repreztentat pentru cultura română. Cu toate acestea, texte precum cel de mai jos nu au cum să fie aducă altceva decât critici de la persoanele publice care îşi revendică aceeaşi aureolă: „Deci este vorba de cărţile mele traduse şi editate în limbi străine, în ţară şi străinătate. Strict bibliografic vorbind este, de departe, cel mai mare efort pe care l-a făcut critica română de când este ea. Primul critic român tradus în japonia, de două ori… „piratat” la Belgrad, de patru ori editat la Paris şi în spaţiul francofon, al doilea critic român, din România, editat în SUA, tradus în bune condiţii în Italia etc. etc. (şi amintesc doar unele dintre volume). Toate acestea sunt realităţi incontestabile. Nici un „clasic” al criticii române nu poate oferi ceva asemănător. Verificabile, punct cu punct, până în pânzele albe! Şi… totuşi! Am rămas acelaşi etern marginal, un cvasinecunoscut (cel puţin sub acest aspect) în propria mea cultură!”

Este, de altfel, o carte care pune şi naşte foarte multe întrebări. Luările de poziţie în presa culturală şi nu numai au apărut încă înainte de apariţia în librării a memoriilor, când editura Polirom a avut inspiraţia (publicitară!) de a da drumul unor fragmente ilustrative din Viaţa unui om singur, în care Adrian Marino „se războia” (în sensul critic al verbului) cu autori consacraţi ai ultimilor ani: nu au fost iertaţi în carte, pe lângă exemplu de mai sus cu G. Călinescu, nici Noica, Eliade sau Cioran, nici Paul Goma (coleg de deportare cu autorul) sau Nichita Stănescu, nici Liiceanu, Pleşu sau Patapievici, Cristian Tudor Popescu sau Mircea Dinescu.

Discuţiile au început prin atacuri pur şi simplu gratuite la adresa cărţii şi a autorului său, fără o lectura în sens larg a cărţii şi fără a ţine seama că, deodată, din postură postumă, Adrian Marino spune aceleaşi lucruri care le preciza şi în timpul vieţii, la fel de critic şi sincer, numai că nu era publicat pe scară largă şi rareori invitat la emisiuni culturale, din care să se intrevadă deschis nivelul său de cultură.

Pe acest plan, după lectura cărţii, Adrian Marino ni se relevează extrem de sincer şi deschis în privinţa descrierii personajelor care se mişcă pe scena românească, cu precădere cea postdecembristă: glorificarea unor mari autori interbelici (nu neagă nici Marino, nici noi!), dar cărora li se uită apartenenţa idelogică la legionarism şi apoi la comunism, în cazul lui Noica, bunăoară, monopolul aproape total al Editurii Humanitas (fostă Editura Politică) şi „falsa” aureolă de filosof a lui Liiceanu, despre care Marino spune că nu a scris nicio operă importantă de filosofie autentică.

Precizările sale şi observaţiile asupra României postcomuniste sunt extrem de sincere şi de pertinente, descoperind aici chiar persoana care avea gândirea necesară, mai puţin mijloacele, de a schimba din temelie mentalităţile îmbătrinite şi corupte ale românului de rând şi nu numai. Îşi dă seama, în primul rând, că aparţinem unei culturi minore, necunoscute pe plan mondial, informaţie pe care o cunoaşte din cauza experienţei cu propriile cărţi, publicate în alte limbi, dar şi datorită anilor folosiţi cu publicarea revistei în limba franceză „Cahiers roumains d’études littéraires”: „Încă din perioada CREL, mi-am dat seama de lacuna esenţială a culturii româneşti: lipsesc buni redactori, poligloţi, buni traducători, buni editori de texte, buni specialişti într-un domeniu precis, fie şi foarte limitat. Adevărata criză a culturii româneşti moderne este că o mie de inşi (cifră simbolică) trebuie să facă „de toate”: şi cultură şi literatură şi politică şi publicistică şi administraţie culturală şi multe altele în acelaşi timp. De unde o improvizare şi o cârpeală permanentă. Admit, uneori reuşită, chiar excelentă. Improvizaţie totuşi, care nu poate să reziste. Sunt deci un partizan declarat al cadrelor medii superioare, al specialistului într-un domeniu precis, al „alternativei medii” generalizate, opusă personalităţii „unice”, exorbitante, străine sau nu.”

Încheiem seria citatelor dintr-o carte cu adevărat impresionată, atât prin forţa erudiţiei autorului, dar şi prin controversele pe care le-a iscat şi pe care încă le antrenează cu o adevărată caracterizare a poporului român, a oamenilor care trăiesc în România, a instituţiilor statului şi a concepţiei tipice de „lehamite” a românului, aşa cum nu am mai regăsit-o nicăieri: „Trebuie să combat, in sfârşit, încă o prejudecată tenace: poporul român nu este „muncitor”. N-aş spune, totdeauna, neapărat şi „leneş”. Dar, în orice caz, fără nici o noţiune a productivităţii muncii în sensul occidental al cuvântului. Disciplina riguroasă, punctualitatea, conştiinciozitatea, eficienţa, rentabilitatea sunt şi rămân mari necunscute. (…)

Rezultatul este însă lamentabil: statul român a inventat, la rândul său, o pletoră de funcţionari prost plătiţi (cu subînţelesul că „dacă nu curge, picură”), iar statul comunist a dat o lovitură de graţie: „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim” devenită mentalitate şi deviză generală. Dorinţa de a te îmbogăţi repede, fără muncă, explică şi succesul şi psihoza neverosimilă a Caritas-ului clujean. Ca şi a altor foarte numeroase escrocherii similare. Nimeni nu pune mâna efectiv. (…)

Suntem săraci, fiindcă aşteptăm mereu să fim ajutaţi, asistaţi, plătiţi de Stat. Totul trebuie să vină de la Stat. Din cauza acestei stări de spirit, muncitorii „disponibilizaţi” de la întreprinderi strict particulare iau cu asalt prefecturile, ca şi cum Statul trebuie să le asigure, în orice condiţii, locurile de muncă. Fie şi prost plătite, dar sigure. Statul paternalist este etern patron şi instituţie de binefacere. Pare neverosimil: mii şi mii de posturi rămân neocupate chiar şi în zonele cu şomaj ridicat. Fie că „disponibilizaţii” nu vor să se recalifice, fie că salariile nu sunt mari etc.

Statul omniprezent trebuie să rezolve, în orice caz, toate problemele. O instituţie caritabilă permanentă şi inepuizabilă. O eternă vacă de muls. În materie de cultură, el trebuie să plătească la infinit salarii sinecuriste, subvenţii unor cărţi etern nevândute, premii cât mai grase, burse şi tot felul de ajutoare clientelei „vieţii culturale”.

Puteti cumpăra cartea acum, de pe Tamada.ro.