”Viața și vremurile lui Michael K”, de J.M. Coetzee
Editura Humanitas Fiction, Colecția ”Raftul Denisei”, București, 2009
Traducere din engleză de Eduard Bucescu
Moto: ”Nu se vedea ca pe un om cu greutate, care ar lăsa urme ale trecerii lui, ci mai degrabă ca pe un fir de pulbere pe fața unui pământ prea adormit ca să simtă furnicile zgâriindu-l cu picioarele lor sau fluturii rozându-l cu dinții lor minusculi sau praful așternându-se alene.”
O capodoperă a singurătății. Michael K., personajul principal imaginat de către J.M. Coetzee, este omul acela simplu, care nu are pe nimeni pe lume și nici nu va avea vreodată, care nu este însă nefericit pentru că nu a trăit niciodată fericirea și se simte extrem de bine cu așa puține lucruri personale sau cu nimic. Cunoaște iubirea într-o bucată de pământ pe care o cultivă, cunoaște fericirea gustând o felie de dovleac, dar nu cumpărată sau găsită, ci de care a avut grijă încă de când era o simplă sămânță.
Chiar dacă nu se menționează expres culoarea pielii lui Michael K, este destul de clar că acesta este un tânăr negru, aflat în Cape Town mai mult dintr-o ironie a sorții decât ca urmare a unui talent extraordinar. De altfel, singurul motiv este mama sa, acum înaintată în vârstă, care l-a adus în orașul sud-african, l-a crescut și i-a găsit un job ca îngrijitor de plante, în vreme ce ea este ”îngrijitor de oameni”. Chiar dacă are un defect fizic (s-a născut cu ”buză de iepure”), chiar dacă este clar aproape în orice moment că are probleme inclusiv din punct de vedere psihic (o anumită încetineală în vorbire, o minte la fel de înceată), el supraviețuiește, ba chiar își va duce zilele până la moarte, fără ca soarta să o ia într-o parte sau alta.
Numai că, la un moment dat, soarta își schimbă direcția și declick-ul se produce: mama suferindă își pierde slujba, el la fel și singura cale spre viitor este întoarcerea spre locul unde ea a copilărit, spre o fermă din regiunea Karoo, căreia nu i se mai știu urmele, unde nimic nu are cum să fie, după atâta timp, la fel. O călătorie ce părea scurtă, purtată de doi oameni inconștienți, unul tânăr și labil psihic, unul bătrân și suferind, se transformă într-o dramă. Ea moare prea repede pentru a-și vedea locurile copilăriei, el devine foarte repede un vagabond aflat la mâna oamenilor din jur, mulți dintre ei răi, și la mâna naturii, câtedată volubilă, altădată potrivnică. Cu alte cuvinte, la mâna sorții:
”Neavând nimic de făcut, dormea din ce în ce mai mult. A aflat astfel că putea să doarmă oriunde, oricând, în orice poziție: pe trotuar, în miezul zilei, cu oamenii dând în permanență peste el; sprijinit de un zid, cu valiza între picioare. Somnul i se insinua în minte ca o ceață inofensivă, și el nu dorea deloc să i se împotrivească. Nu visa nimic.”
Michael nu mai dorește nimic de la viață, dacă și-a dorit vreodată. Solitar, incapabil de interacțiune, nu cere nimic de la nimeni, nici de la viitor: ajuns la ferma din povestirile mamei, o găsește părăsită și este dispus să locuiască aici pentru totdeauna, departe de oameni și aproape de o mică bucată de pământ, unde își cultivă cele câteva semințe de dovleac, cele două semințe de pepene. Un paradis propriu, nedorit de nimeni, insalubru și departe de oameni, de animale (cu excepția caprelor) și de război.
Numai că timpurile (așa cum făceau ele în privința lui Moromete) nu mai au răbdare: în Africa de Sud este război civil, iar munții din jur sunt plini de dezertori, de partizani, de oameni care luptă împotriva regimului. Iar Michael, singuraticul ce nu știe nimic despre lumea ce îl înconjoară, este prins în această luptă a nimănui, fără să conștientizeze în niciun moment pericolul: este arestat, este internat apoi într-un lagăr de muncă, este protejat de cei care își dau seama că natura sa este problematică. El trăiește însă pentru sine, el trăiește pentru solitudine, așa că evadează pentru a se întoarce în ferma de la Sea Point, pentru a trăi în continuare ca un vagabond:
”Lăsase totul înapoi. Când s-a trezit dimineața, avea în față ziua, în plinătatea ei, ca un bloc de piatră; nu mai era fragmentată în nenumărate activități. Se vedea ca o termită care își croiește frumul sfredelind coridoare de piatră. Aparent, nu mai avea nimic de făcut decât să trăiască. Stătea complet nemișcat, așa încât nu l-ar fi surprins dacă păsările și-ar fi curmat zborul, așezându-se pe umerii lui.”
O existență de mizerie, ar spune cei mai mulți dintre noi. O văgăună în munte, de unde nu poate fi zărit de nimeni. O incursiune pe ogoarele fermei făcută doar noaptea, pentru a nu fi descoperit de unicul locuitor al casei, unde își îngrijește singurele surse de hrană, dovlecii. O îndepărtare totală de rasa umană, cu tot ce reprezintă ea. Povestea unui om singur și care respinge ideea de a avea pe cineva, după ce mama sa a dispărut, care se consideră fericit că nu are copii, familie, pentru că nu aspiră la mai mult decât la ceea ce are în prezent. Tragic, dramatic, chiar dacă pare că autorul îndulcește ușor povestea în ultimele pagini, când un asistent medical preia narațiunea și încearcă să își explice, în jurnal, cum a decăzut astfel Michael și dacă există șanse de a reveni în rândul lumii.
”Viața și vremurile lui Michael K” nu este un roman din alte timpuri. Publicată inițial în 1983, cartea i-a adus lui J.M. Coetzee Booker Prize și, împreună cu alte romane de succes (am scris aici despre ”Dezonoare”), l-au făcut un autor de Nobel. Nu numai de asta îl apreciez eu și îl consider printre romancierii mei contemporani preferați, alături de Ismail Kadare sau Salmon Rushdie: ci pentru că înfățișează viața simplă, obișnuită, a oamenilor care muncesc din greu, fizic și nu impresionează prin inteligență, ci prin sentimente, pentru că nu se lasă antrenat de marile epopei, ci de umanitate, de înțelegere și de personalități puternice din punct de vedere mental. Michael K este unul dintre aceștia, chiar dacă lumea sa este una a singurătății.
