”Șapte ani buni”, de Etgar Keret
Editura Humanitas, Colecția Memorii Jurnale, București, 2018
Traducere din limba engleză de Ioana Miruna Voiculescu
Imediat după ce m-am întors din concediul din Israel, am citit volumul de memorii al lui Etgar Keret, un important și talentat scriitor israelian, iar această lectură a venit ca o completare perfectă a zilelor mele petrecute acolo. În ”Șapte ani buni”, aproape totul are legătură cu Israelul, chiar dacă ansamblul este constituit din mici texte cu caracter personal, în care, pe parcursul a șapte ani care constituie calea primilor șapte ani din viața copilului său, utilizează discursul familial cu nevoile și problemele propriei țări în paralel cu dezvoltarea personală și condiția scriitorului, în general.
Câteva dintre temele care sunt discutate în societatea israeliană, dar care animă și curiozitățile turiștilor și ale cercetătorilor, sunt dezbătute în acest volum atipic de memorii, Etgar Keret punându-se pe el însuși sau pe familia sa drept cobai în explicarea acestora pe înțelesul tuturor. Vorbim aici despre înrolarea obligatorie în armată, pe care o exemplifică și cu propria persoană, dar și cu discuția preliminară de foarte devreme în legătură cu înrolarea viitoare a fiului său, despre condițiile de război în care a trăit și trăiește Israelul, despre evreii ultrareligioși (la fel și aici, exemplul este foarte aproape de vreme ce sora lui s-a căsătorit în interiorul acestei ”caste” religioase, iar modificările comportamentale complexe, complicate și curioase sunt descrise cu acuratețe, realism și, desigur, umor).
În același timp, cu un simț al umorului extrem de bine dezvoltat, dar și cu amărăciune și autoironie, autorul ne oferă și câteva mostre de antisemitism autentice, pe care le-a adunat de-a lungul anilor de călătorie prin lume, călătorii favorizate de obicei și de cariera sa de scriitor de succes: un ungur i-a arătat, la un eveniment literar de la Budapesta, un vultur german uriaș ce îl avea tatuat pe spate și i-a mărturisit că bunicul său omorâse trei sute de evrei în Holocaust; un neamț i-a spus că antisemitismul este groaznic, dar și evreii și-au căutat-o cu lumânarea; un recepționer a recunoscut că, dacă era după el, nu ar fi primit evrei la hotelul unde lucra, în Franța; și multe altele.
Nu neapărat Israelul și problemele sale sunt în prim plan. Etgar Keret vorbește mult despre relațiile familiale, despre felul în care fiul său crește pe zi ce trece și dilemele care i le provoacă transformările acestuia. Într-unul dintre cele mai frumoase texte din volum, ”Copil mare”, care îmbină umorul cu o observație foarte atentă și fină a vieții, vorbește despre fiul cu multe fațete, pentru că acesta, deși nu are încă un an, și-a găsit deja câteva vocații sau joburi: fiul-iluminat, fiul-drogat, fiul-psihopat și fiul-evreu care se urăște pe sine:
”Astăzi, treizeci de ani mai târziu, cum stau în sufrageria mea din Tel Aviv și mă uit la fiul meu în vârstă de două săptămâni, am exact același sentiment: iată un om care cântărește nici cinci kilograme, dar care în adâncul lui e supărat, plictisit, speriat și senin, ca orice alt om de pe această planetă. Îmbracă-l într-un costum cu vestă, pune-i un Rolex, înfige-i o servită mică în mână și trimite-l în lume, și va negocia, se va lupta și va semna contracte fără să clipească. Nu vorbește, e drept. Și face pe el de câte ori are ocazia. Și sunt primul care recunoaște că mai are de învățat câte ceva înainte să poate fi trimis în spațiu sau să i se dea voie să piloteze un F-16. Dar în principiu e un om complet, împachetat într-un ambalaj de nici jumătate de metru, și nu orice om, ci unul ieșit din comun, excentric, un personaj. Genul de om pe care îl respecți, dar nu îl înțelegi pe de-a-ntregul. Pentru că, asemenea tuturor oamenilor complecși, indiferent de înălțime sau greutate, are multe fațete.” (pag. 13-14)
”Iar a doua problemă, ce va fi când va crește, ne-a preocupat în primii săi trei ani de viață. Proasta dispoziție îl recomanda ca șofer de taxi; abilitatea sa fenomenală de a inventa scuze promitea o carieră de avocat; iar modul în care îi domina tot timpul pe ceilalți era semn că avea potențial de membru de rang înalt într-un guvern totalitar. Dar, în ultimele luni, ceața care împresura viitorul rozaliu și durduliu al fiului nostru a început să se ridice. Cel mai probabil va fi lăptar, altfel abilitatea sa neobișnuită de a se trezi în fiecare zi la ora cinci și jumătate și de a insista să ne trezească și pe noi ar fi iremediabil irosită.” (pag. 81)
Nici cea mai emoționantă proză din această carte nu se îndepărtează de la tiparul familial. ”Închinarea la idol” urmărește din punct de vedere temporal diferența de vârstă care îl desparte de fratele său, mereu aceeași (de șapte ani), dar mereu complexă și schimbătoare. La fiecare vârstă a vieții – la trei ani, la cinci ani, la adolescență –, copilul mai mic îl privește pe cel mai mare drept un model și crede că, odată ce va ajunge la vârsta celui din urmă, va urma modelul și va cunoaște deja calea de urmat. Dacă în timpul copilăriei acest lucru este oarecum normal, frumos și înduioșător este că nimic nu s-a schimbat nici la vârsta maturității, când unul dintre ei stă în Israel, iar celălalt în Thailanda și modelul își păstrează forma.
Deși unele din teme pot fi considerate grave, totul este scris cu un incredibil simț al umorului, în texte scurte și penetrante, care înlănțuiesc cititorul. ”Șapte ani buni” este o carte foarte antrenantă de memorii, în care autorul este ironic și autoironic, în care scriitorul își descrie atât propria condiție, cât și familia, rudele, țara, mediul în care trăiește. O carte minunată.
