„Luchian – Ochii, sufletul, mâna”, de Veronica D. Niculescu
Editura Polirom, Colecția „Biografii romanțate” (coordonator: Adrian Botez), Iași, 2020
Editura Polirom s-a aventurat într-o zonă în care puțini au curajul să o facă – aceea a cărților biografice cu accente mai slab sau mai puternic atinse de ficțiune. Și a făcut acest lucru în mod oficial, deschizând o nouă colecție, sub titlul de „Biografii romanțate”, coordonată de Adrian Botez. Deși sunt voci critice care s-au trezit vorbind împotriva titlurilor cuprinse în această colecție, consider că inițiativa este una fericită și permite publicului larg să se familiarizeze și să cunoască mai îndeaproape viețile unor mari creatori, artiști, gânditori români. Dar mai face și altceva, în același timp – permite unor importanți scriitori români contemporani să-și manifeste talentul și în această zonă foarte delicată și riscantă, aceea a marilor biografii. Nu este ușor deloc să poți să prezinți publicului cititor român (care este, de altfel, unul foarte pretențios) viețile unor personalități, astfel încât să nu deranjezi pe nimeni și nici să nu insulți memoria celui despre care scrii. Și cu toate acestea, mari literați din istorie au reușit cu brio acest lucru – să amintesc aici doar despre Stefan Zweig sau Romain Rolland?!
Iată, deci, că a venit și rândul meu să fac cunoștință cu această frumoasă serie de romane ale Editurii Polirom și destinul a vrut ca această primă întâlnire să aibă loc prin intermediul cuvintelor meșteșugite ale Veronicăi D. Niculescu, unul dintre cei mai celebrați autori români actuali, care a ales, la rându-i, să depene firul vieții pictorului florilor, așa cum este numit, Ștefan Luchian. Lectura cărții Veronicăi Niculescu mi-a oferit șansa de a descoperi o personalitate foarte complexă, despre care nu știam mai nimic (și nu mă mândresc cu asta, doar că nu mi-a fost dat să îmi pice în mână vreo biografie a marelui pictor până acum). Da, i-am admirat mereu operele lui Luchian, minunându-mă de talentul inegalabil al acestui nu doar pictor, ci filosof cu pensula. Da, m-au emoționat întotdeauna tablourile sale cu flori, care erau mai de fiecare dată mai mult decât simple tablouri – erau exprimarea teribilă a celor mai ascunse sentimente, dureri și suferințe ale creatorului. Iar romanul Luchian Ochii, sufletul, mâna mi-a permis să văd mai adânc în spatele acestor capodopere ale artelor plastice românești de odinioară. Rândurile așternute grațios de autor au deschis uși închise până acum pentru mine și am putut privi nestingherit în sufletul lui Luchian, așa cum sunt sigur că a fost și cum sunt la fel de sigur că el și-ar fi dorit să fie prezentat lumii – cu eleganță, cu sensibilitate, cu discreție și cu un mare talent de povestitor din alte timpuri. Căci asta este impresia lăsată de Veronica Niculescu, după ce am închis coperta a patra. Am avut senzația că am fost luat de mână și dus prin acest labirint mai mult sau mai puțin întunecat al vieții unui Luchian chinuit de propriile amintiri și de proprii demoni de către un iscusit povestaș, asemănător unui trubadur medieval, care a știut exact cât de mult sau cât de puțin să atingă anumite corzi pentru a mă face să nu mă întorc îndărăt.
Dar ceea ce aduce un plus și mai mare volumului Veronicăi Niculescu este și documentarea trainică pe care a făcut-o autoarea, citind cu asiduitate alte cărți dedicate lui Luchian, atât operei, cât și vieții lui, și extrăgând din ele exact cantitatea necesară pentru o asemenea biografie „romanțată” și expunând nu mai mult detalii decât era nevoie, fără a risca plictisirea cititorului și nici încărcarea lui cu prea multe date și informații exacte, uneori inutile. Așadar, romanul nu este doar mărturia unui iubitor al operei lui Luchian despre viața sa, ci este și un frumos pictat tablou social al vremurilor pe care marele pictor le-a parcurs. Am revăzut aievea un București de altădată, pe care îl mai știam pe ici, pe colo, din alte descrieri ale altor mari scriitori și memorialiști. Dar parcă acum acest Mic Paris antebelic mi-a transmis mai mult ca niciodată pulsul real și vivacitatea acelor timpuri. Am simțit cot la cot cu Luchian mirosurile cafenelelor în care se adunau marii artiști și gânditori ai momentului, l-am văzut ca stând în fața mea de-adevăratelea pe marele și timidul Grigorescu, i-am auzit vocea precum salcia plângătoare a viorii mânuite cu atâta îndemânare de pe atunci tânărul Enescu. Am putut să simt realitatea unor vremuri de mult apuse, la care visez neîncetat, am reușit să mă bucur de intrarea în acel templu al artelor, aproape unic în lume, care este Ateneul Român – de parcă nici nu aș fi pășit niciodată cu adevărat, de parcă acum descopeream bucuria de a-l vedea pentru prima oară, așa cum o făceau cei din acele timpuri.
Dar mai mult decât toate aceste aspecte atât de bine redate de condeiul Veronicăi Niculescu, cel mai reușit aspect al cărții este întrepătrunderea ficțiunii în realitatea de netăgăduit. Modul în care aspectele cunoscute de public și care s-au petrecut întocmai cum sunt amintite se înlănțuie cu paginile dedicate gândurilor lui Luchian, dar și acelor întâmplări despre care nu există multe mărturii sau documente, dar pe care autoarea le-a imaginat atât de în acord cu personalitatea pictorului și cu cadrul istoric, acest mod deci te face să înțelegi cu mult mai bine experiențele prin care a trecut artistul și te ajută să faci legăturile necesare între operele lui, sentimentele care îl măcinau și factorii exteriori. Așa cum autoarea însăși declară în finalul volumului, Luchian Ochii, sufletul, mâna este o carte pe care și-a dorit-o privind cu ochii (și, mai apoi, cu sufletul) picturile protagonistului și pe care a reușit să o creeze stând în izolarea impusă de nebunia pandemiei. Și eu cred că acest lucru a ajutat-o, cu adevărat, să se apropie și mai mult de sufletul și existența lui Ștefan Luchian, care a trăit atât de mult însingurat și rupt de lumea de afară din cauza bolii nemiloase care nu l-a cruțat, dar care i-a oferit noi orizonturi și perspective creative. Așa cum cred că și izolarea actuală a făcut pentru mulți creatori, inclusiv pentru subsemnatul.
Fără a face laude nefondate și fără a ridica în slăvi mai mult decât este necesar, trebuie să recunosc faptul că mă bucură enorm apariția acestei colecții atât de frumoase, importante și necesare la Editura Polirom. De acum atât eu, cât și ceilalți cititori, putem să ne bucurăm de talentul unor scriitori români contemporani importanți, dar ne este permisă și descoperirea unor detalii mai mult sau mai puțin cunoscute, mai mult sau mai puțin imaginate ale vieților unor personalități marcante autohtone. Iar pentru cârcotașii care au ceva de comentat, nu le doresc decât atât – să vă pice în mână unul dintre titlurile colecției și să nu vă mai puteți desprinde de el!
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro.
(Surse foto: www.polirom.ro, www.adevarul.ro, https://ro.wikipedia.org/)
