Viaţă şi destin, de Vasili Grossman
Editura Polirom, Iaşi, 2010
Traducere din limba rusă şi note de Laurenţiu Checicheş
Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Tamada.ro.
Povestea romanului Viaţă şi destin de Vasili Grossman este destul de cunoscută, dar edificatoare pentru viaţa unui scriitor (adevărat) într-un sistem totalitar. Grossman a muncit timp de opt ani la redactarea acestui roman fluviu plecând de la experienţa avută în calitate de corespondent de război în timpul celui de al doilea război mondial pe frontul de est, experienţă pe care el şi-a notat-o într-o formă brută în mai multe carnete de război, miraculos salvate şi recent descoperite în arhivele de la Moscova (NKVD şi urmaşul său, KGB, erau mari colecţionari de astfel de documente eretice faţă de doctrina oficială-comunistă). Aceste documente au fost publicate de către Antony Beevor[1]. Carnetele sale au fost probabil confiscate alături de manuscrisul romanului său în 1961 de către KGB care, în mod justificat, a considerat opera sa drept chiar mai subversivă decât Doctor Jivago de Boris Pasternak. Vom vedea şi de ce. Confiscarea şi piedrearea definitivă a muncii sale (după cum credea el în acele momente) l-au consumat pe Grossman contribuind la moartea sa trei ani mai târziu. Însă un exemplar microfilmat al manuscrisului său a reuşit să ajungă în Elveţia în anul 1980 unde a apărut prima ediţie a cărţii. Publicarea romanului în limba română constituie, fără îndoială un eveniment.[2]
Volumul lui Grossman seamănă prin amploare şi profunzime cu Pavilionul canceroşilor sau Arhipelagul gulag scrise de Alexandr Soljeniţîn, poate cu un plus pentru Grossman al cărui stil este mult mai alert şi captivant decât cel greoi al lui Soljeniţîn. Acţiunile paralele ale romanului creionează portretele a zeci de personaje, fiecare purtându-şi destinul asemenea unei cruci, recompunând atmosfera grea a timpurilor. Macabră. Multitudinea de personaje determină complexitatea romanului căci Grossman beneficiază de multe unghiuri din care îşi poate trimite săgeţile otrăvite (cu umanism) în mai toate direcţiile şi se aseamănă cu sistemele acelea infraroşii de protecţie pe care le vedem în filmele americane.
Am inventariat câteva din temele principale ale romanului. În primul rând apare evidentă comparaţia şi vizibilul semn de egalitate pus între stalinism şi nazism. Chiar şi în acest timp european au apărut polemici în această privinţă, nu toată lumea fiind convinsă că cele două sisteme totalitare s-ar asemăna, cel comunist fiind, vezi Doamne, mai puţin rău pentru că pleacă de la nişte idealuri bune, umaniste chiar dacă numărul morţilor livrat de statistici este mult mai mare decât cel al nazismului. Nu ar trebui sa uităm originea cuvântului nazism care derivă de la iniţialele NSDAP, Partidul Naţional-Socialist Muncitoresc German.[3] Comparaţia dintre comunism şi nazism este expusă de un gestapovist unui deţinut comunist astfel “Noi suntem duşmanii dumneavoastră de moarte, da. Însă victoria noastră este victoria dumneavoastră. Înţelegeţi? Iar dacă veţi învinge dumneavoastră, noi vom pieri, dar, în acelaşi timp, vom trăi în victoria dumneavoastră. E u fel de paradox: pierzând războiul, noi câştigăm războiul, adică ne vom dezvolta într-o altă formă, însa cu aceeaşi esenţă. Când ne privim unul pe celălalt în faţă, noi ne privim, de fapt, într-o oglindă, În asta constă tragedia acestei epoci. Oare nu vă recunoaşteţi dumneavoastră, nu vă recunoaşteţi propria voinţă în noi? Dumneavoastră vi se pare că ne urâţi, dar numai vi se pare, căci, de fapt, vă urâţi pe dumneavoastră înşivă în noi. E groaznic, nu-i aşa?”[4]
Pentru Grossman între interesul statului sovietic şi cel al oamenilor sovietici există un hiatus evident. Omul nu contează sau contează foarte puţin. Contează doar atunci când poate apăra şi salva statul. Şi, implicit pe Stalin, după cum a fost cazul în iunie 1941. “Stalin construieşte ceea ce este necesar statului, şi nu omului. Industria grea este necesară statului, nicidecum poporului. Canalul Marea Albă – Marea Baltică este nefolositor oamenilor. La un pol se află cerinţele statului iar la celălalt cerinţele omului. Ele nu pot fi niciodată împăcate.”[5] Grossman descrie atât represiunea cauzată de directivele aberante ale lui Stalin, chinurile şi moartea aşa-zişilor culacilor (ţărani mai înstăriţi) sau cea din timpul marii represiuni din anii 1937-38 cât şi Holocaustul care ar fi trebuit să-i fie mai aproape de inimă căci, să nu uităm, a fost direct afectat, mama sa rămasă în spatele frontului fiind ucisă de comandourile SS în oraşul ucrainean Berdicev, îngropată lângă aerodrom, într-o groapă comună. De altfel Grossman are câteva pasaje în care mama îndurerată, care-şi ştie şi aşteaptă soarta îi scrie fiului rămas dincolo. Tragica poveste este inspirată autobiografic.
Grossman reconstituie la nivel micro scene din groaznica administrare a Holocaustului care este cunoscut acum mai ales la nivel macro (prin celebra sintagmă 6 milioane de evrei omoraţi). “Aici, în geana de foc a cuptoarelor, pe platoul lagărului, oamenii simţeau că viaţa este mai mult decât fericire- ea este, totodată, şi o amară durere. După cum libertatea nu înseamnă numai bine. Libertatea e dificilă, uneori chiar dureroasă – ea este viaţa.”[6] Ceea ce este remarcabil la romanul lui Grossman este faptul că nu se opreşte doar asupra antisemitismului nazist ci şi la antisemitismul din URSS pe care de altfel l-a simţit pe propria-i piele. Lui Stalin evreii nu-i erau foarte simpatici şi, se pare, doar moartea l-a împiedicat să nu adopte măsuri mult mai dure asupra minorităţii evreieşti căci germenii atitudinii sale antisemite se puteau decripta în procesul doctorilor evrei, procese care de obicei deschideau festivalul represiunii în masă, după cum a fost cazul în 1937. Chiar dacă nu a avut consecinţele groaznice ale celui nazist, antisemitismul comunist plana ameninţător asupra evreilor din URSS care, de altfel, au ales să emigreze masiv din URSS către Israel imediat ce aceasta a fost posibilă.
Grossman dezvăluie în condamnarea celor două sisteme totalitare arbitrariul înspăimântător (vezi destinul lui Strum, cercetător ştiinţific în fizică, ce revoluţionează cercetarea atomilor, lucrare care-i aduce intr-o primă fază numai neplăceri, la un pas de a fi arestat şi trimis în Gulag însă repede recuperat de Stalin însuşi căci studiul său avea o finalitate politico-militară extrem de importantă pentru regim. Lui Strum îi telefonează însuşi zeul Stalin dovedindu-i interesul şi susţinerea astfel încât cercetătorul evreu trece de la agonie la extaz în numai câteva zile, de la excomunicarea în timpul şedinţei comitetului local de partid la adulaţia aceloraşi colegi). Grossman dovedeşte că una din condiţiile importante pentru a supravieţui într-un sistem totalitar este aceea de a fi lichea. În stalinism această condiţie nu ducea automat la supravieţuire căci, după cum scriam mai sus, arbitariul regimului putea spulbera chiar şi existenţa lichelelor. Măcar din acest punct de vedere nazismul era mai onest. Deosebirea dintre Holocaust şi Gulag este dată de certitudinea clară, indubitabilă a sorţii maselor de evrei care erau conduse precum animalele la abator, spre a fi tăiate în timp ce deţinuţii trimişi în Gulag în ciuda condiţiilor groaznice în care erau aruncaţi şi care conduceau la o mortalitate extraordinar de ridicată, teoretic aveau o mică şansă de supravieţuire. Nu erau masacraţi de cum ajungeau in lagăre. Chiar dacă aceasta este o slabă consolare şi o diferenţă destul de mică, ea există. În plus, NKVD nu făcea diferenţieri între copiii, bătrâni sau femei toţi putând fi deportaţi şi masacraţi la fel de bine precum o făcea SD în cazul evreilor.
Condamnând şi punând semnul de egalitate între cele două monstruoase regimuri Grossman este adeptul unui alt ism, al umanismului care se învârte în jurul sentinţei sale de o simplicitate şi profunzime atât de rusească “lucrul cel mai important este să treci cu cinste prin viaţă.”[7] O condiţie aparent banală, greu de realizat chiar şi într-o democraţie darămite într-un sistem aberant anti-uman. Individualismul de esenţă liberală teoretizat de Grossman nu avea cum să fie acceptat de autorităţile sovietice. Este de mirare cum de nu a ajuns în Gulag. Acestui umanism îi este caracteristică şi prietenia pe care Grossman nu ezită să o teoretizeze “Prietenia este o oglindă în care omul se vede pe sine. Uneori, discutând cu un prieten te recunoşti pe tine – conversezi cu tine, te întreţii cu tine însuţi. Prietenia înseamnă egalitate şi identitate. Dar în acelaşi timp, ea este inegalitate şi neidentitate. Prietenia se întâmplă să fie lucrativă, eficientă, ivită într-o activitate comună, în lupta comună, pentru viaţă, pentru o bucată de pâine.(…) Adevărata prietenie nu depinde de faptul că prietenul tău se află pe un tron sau că, răsturnat de pe tronul acela, s-a pomenit la închisoare; adevărata prietenie se adresează calităţilor lăuntrice, sufleteşti şi e indiferentă la glorie şi la forţa exterioară.”[8]
Alegerea locului de desfăşurare a celei mai mari parţi a acţiunii romanului în zona sau în interiorul Stalingradului asediat, distrus se datorează nu numai faptului că Grossman a acoperit acea zonă când era corespondent de război, cunoscând-o implicit foarte bine, având detalii esenţiale pentru naraţiune dar şi pentru că în zonă, sub focul necruţător al asaltului german se manifestase spiritul de camaraderie şi de frondă care, ca orice manifestare autentică de libertate, submina ordinea bolşevică. “Aici însă, în această subterană deasupra căreia se înălţa o uzină electrică distrusă şi continua să bântuie incendiul, aici, se născuse acea frăţie firească pentru care nu-ţi pare rău să-ţi dai viaţa, atât de frumoasă”[9]
Grossman prezintă cazul comandantului Grekov, ofiţer care rămăsese încercuit într-o casă în mijlocul ruinelor Stalingradului, casa 6 bis, de unde îi observa şi respingea pe germani. Rebeliunea lui Grekov consta în faptul că a instaurat o democraţie originală în rândul ocupanţilor casei, rupţi de Armata Roşie. Însuşi Grekov insista să fie numit, cu ironie, administratorul casei. Însă, după cum ştim, ironia nu este digerată de comunism. Totul se află la nivel simbolic căci ştiind că ofensiva germana va spulbera la propriu casa, Grekov alege să redevină un om liber, ignorând ordinea comunistă care, foarte grijulie la aparenţe, trimite un comisar de batalion[10] printr-un tunel pentru a-l readuce la ordine. Comisarul Krimov nu rezistă prea mult în casa asediată căci este rănit şi transportat peste Volga, practic salvându-i-se viaţa căci, la scurt timp, casa 6 bis este rasă de pe suprafaţa pământului de germani. Cu toate acestea comisarul îşi scrie cu conştiinciozitate raportul în care descrie fronda lui Grekov. Moartea îl scăpa, crede comisarul, de Gulag sau de vreun batalion disciplinar. “Ei, Grekov e un duşman, iar cu duşmanii Krimov nu s-a purtat cu mănuşi, n-a cunoscut mila faţă de ei” Însa spre stupefacţie lui Krimov, un vechi comunist, arbitrariul regimului îl transforma tocmai pe mortul Grekov în erou iar pe el în deţinut la Lubianka. Cine să mai înţeleagă un astfel de regim? Abia la Lubianka vechiul comunist, cu mult sânge pe conştiinţă, apucă să-şi facă un examen de conştiinţa. “Noi toţi am fost necruţători cu duşmanii Revoluţiei. Atunci de ce Revoluţia e necruţătoare faţă de noi? (…) Scopul revoluţionar îi elibera, în numele moralei, pe oameni de morală, el îi îndepărta, în numele viitorului pe farisei, delatori, făţarnicii de astăzi, explica de ce, în numele fericirii poporului, trebuie împinşi în groapă oameni nevinovaţi. Această forţă le permitea, în numele Revoluţiei, să întoarcă spatele unor copii ai căror părinţi ajunseseră în lagăre. Ea explica de ce revoluţia doreşte ca soţia care nu şi-a denunţat şotul cu nimic vinovat să fie ruptă de copiii ei şi internată pentru zece ani într-un lagăr de concentrare.”[11]
Direct interesaţi de încleştarea de la Stalingrad suntem şi noi, românii, având în vedere efortul militar însemnat şi sângele vărsat de militarii români în zonă.[12] Grossman a lăsat descrieri interesante despre calvarul îndurat de militarii români. În continuare rămâne greu de explicat orbirea trufaşă a comandamentului german care în repetate rânduri a fost avertizat atât de partea română cât şi de serviciile de informaţii militare germane despre concentrarea de forţe sovietice care a dus în final la tragicul deznodământ pentru germani şi români (fericit pentru sovietici).[13] În plus, nehotărârea lui Paulus, un soldat disciplinat, care nu a avut curajul în primele ore să decidă de unul singur dezangajarea forţelor sale din oraş spre a se retrage atunci când încă se mai putea face asta a dus la încercuirea şi marea victorie a Armatei Sovietice, la schimbarea sensului războiului din Est şi, în final, din punctul nostru de vedere, la comunizarea (distrugerea) ţării. “Românii erau echipaţi în mantale verzi, cu căciuli înalte, de oaie. Ei, pe cât se vedea, sufereau de frig mai puţin decât nemţii. Uitându-se la ei, Darenski nu-i vedea ca pe soldaţii unei armate înfrânte – vedea mergând şiruri de mii de ţărani obosiţi, flămânzi, gătiţi cu căciuli ca de operă. De români se râdea din când în când, dar nu erau priviţi cu mânie, ci cu un dispreţ compătimitor. A văzut apoi că italienii erau trataţi cu mai multă îngăduinţă.”[14] Grossman din neştiinţa sau rea-voinţa nu suflă nici un cuvânt nici în acest roman fluvii dar nici in carnetele sale de război despre agresiunea sovietica din iunie 1940 şi, implicit, starea de război în care se aflau România şi URSS.
Romanul Viaţă şi destin este o frescă fundamentală pentru înţelegerea secolului al XX-lea şi a celor două sisteme totalitare care, ciocnindu-se, au lăsat în urmă milioane de cadavre, cel nazist şi cel comunist. Prins în vâltoarea istorie, Vasili Grossman nu-şi pierde speranţa şi chiar “dacă omul nu e întotdeauna măreţ, se întâmplă să fie şi lamentabil” omul rămâne cu veşnica aspiraţie: “Libertatea, viaţa vor învinge robia.”.[15] Aşa a şi fost. Preţul însa a fost unul imens.
Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Tamada.ro.
[1] Versiunea în limba engleză a fost numită A writer at war iar cea în limba franceză Carnets de guerre. De Moscou à Berlin, 1941-1945. Texte alese şi prezentate de Antony Beevor şi Luba Vinogradova, Editura Calmann-Levy, Paris, 2007.
[2] Editura Polirom, traducere din limba rusă şi note de Laurenţiu Checicheş.
[3] Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei
[4] Pag.411
[5] Pag. 282
[6] pag.561 Edificator pasaj care ar trebui citit de cei 50% dintre români care consideră că era mai bine înainte, în stalinisimul aberant ceauşist şi care regretând comunismul regretă dobândirea libertăţii.
[7] pag. 608
[8] pag.371-372
[9] pag.543
[10] Fiecare unitate militară sovietică era condusa atat de un militar ofiter cat si de un activist de partid, comisar, care avea rolul de a impune ordinea bolsevica in randul trupelor)
[11] pag.550
[12]Armata a 3-a si a 4-a Romane au fost dezintegrate de ofensiva sovietică ce a prins în încercuirea de la Stalingrad Armata a 6-a condusa de Paulus, impotmolita de luni bune intr-un oras din care nu mai ramasese decat munti de moloz) dar şi două divizii româneşti.
[13] Chiar dacă ar fi cucerit până la urma Stalingradul, este probabil că până la urmă germanii ar fi fost opriţi undeva, în imensitatea Rusiei.
[14] pag. 739
[15] pag 717
1 comment