“Viaţa începe vineri”, de Ioana Pârvulescu
Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2009
Poti cumpăra cartea acum, de pe Tamada.ro.
Aflat la a doua experienţă cu Ioana Pârvulescu, m-am regăsit şi cu acest roman într-o atmosferă romanţată a Bucureştilor sfârşitului de secol al XIX-lea. Precedenta întâlnire mi-a fost prilejuită de un audio-book, intitulat „În intimitatea secolului al XIX-lea”, pe care l-am ascultat de două ori şi unde am cunoscut o Românie frumoasă, fapte şi evenimente din perioada Regalităţii, personaje reale, cu un accent binemeritat asupra lui Carol I. Era totuşi o carte („vorbită”, în cazul meu) cu o preponderenţă documentară.
„Viaţa începe vineri” continuă să păstreze locul de desfăşurare, timpul şi atmosfera unei epoci care este considerată printre cele mai frumoase din istoria ţării noastre: un timp al balurilor fastuoase, al franţuzisemelor şi costumelor de la Paris, al iubirilor din trăsuri sau de pe aleile Cişmigiului, al ziarelor Universul, Adevărul sau L’Independence Roumaine, al duelurilor dintre personalităţile ofensate sau ofuscate, ale începuturilor medicinii sau tehnicilor poliţieneşti moderne.
Pe această bază, Ioana Pârvulescu construieşte un roman care încearcă să păstreze atmosfera epocii şi peste care alcătuieşte o intrigă amestecată de policier, roman de dragoste şi cu o doză importantă (observăm, în cele din urmă!) de fantastic. Poate că singurul defect zărit de departe este tocmai această amestecătură, un amalgam de personaje, fapte şi întâmplări care „se mişcă” prea rapid în alcătuirea romanului.
Pe Dan Creţu (Kretzu), personajul venit de undeva din negura timpului, îl considerăm (ceea ce face şi autoarea) omul-cheie al romanului, întrucât în jurul lui se încheg acţiunile, se îndrăgostesc oamenii, se pierd lucruri sau se însufleţesc persoane care îşi pierduseră zâmbetul, aparent pentru totdeauna. El este cel care vine din viitor pentru a reconstrui prezentul, pentru a aduce un nou sens existenţei celor din jur.
Romanul este scris cu talent şi stil, cu o atracţie interioară pentru o lume definitiv pierdută şi pe care Ioana Pârvulescu reuşeşte să o regăsească şi să o înfăţiseze aşa cum a fost ea. Cu toate acestea, tocmai dorinţa autoarei de a-şi împărţi romanul între mai multe teme şi categorii generale, tocmai încercarea de a reliefa poveşti particulare adaptate unui cadru general, care determină şi o catalogare dificilă între mai multe specii ale romanului – roman poliţist, roman de dragoste, roman istoric, roman fantastic – scad, după părerea mea, din valoarea generală şi ne îndreptăţesc a spune că nu ne aflăm în faţa unei capodopere a literaturii româneşti a ultimilor ani.
Romanul are însă şi multe calităţi, cea mai importantă dintre acestea fiind recrearea realistă şi reală a atmosferei care anima Bucureştiul în anii 1897-1898: o anumită dorinţă de a epata în rândul familiilor din înalta societate sau din clasa de mijloc; dorinţa de a impresiona a domnişoarelor care nu renunţau aproape niciodată la corset; respectul adevărat de care se bucurau profesioniştii; teribila adversitate dintre partidele politice, dintre guvern şi opoziţie, dintre cotidienele centrale, duşmănii care ajungeau deseori la duel; descrierea unor locuri, denumiri sau personaje ale căror amintiri s-au perpetuat, unele ajungând până în zilele noastre: mănăstirea Sărindar, Cişmigiul, Nicu Filipescu şi Alexandru Lahovary, Capşa sau ziarul Universul.
Este, în cele din urmă, o lectură plăcută şi o lectură de plăcere. Vă recomand, în acest sens, şi frumoasa recenzie a Deliei.
