„Spiritualul în artă”, de Wassily Kandinsky
Editura Art, Colecția Meridiane, Bucureşti, 2022
Traducere din germană şi prefaţă de Amalia Pavel
Încă din cele mai vechi timpuri s-a vorbit despre legătura indestructibilă dintre lumea spirituală şi artă, privită la rândul ei ca o întruchipare a lumii materiale. Astfel, în contextul în care viziunile secolului XX au catalogat arta drept singurul fenomen înzestrat cu o înaltă semnificaţie morală, dar şi ca întruchipare a celei mai rafinate manifestări a spiritului, pictorul rus Wassily Kandinsky se impune nu doar ca făuritor al picturii abstracte, ci şi ca promotor al unei paradigme artistice care, în esenţa ei, caută să împletească idei şi concepte provenite deopotrivă din arta plastică, muzică, ştiinţă şi filosofie.
Iar atunci când chiar şi noi, cei de astăzi, ne arătăm adesea puţin încrezători în capacitatea diverselor arte de a ne educa în adevărata cultură a frumosului, vocea lui Kandisky pare să ne vorbească de dincolo de paginile volumului Spiritualul în artă, reamintindu-ne un fapt demult uitat sau rătăcit în goana după diversele himere ale lumii civilizate. Orice operă de artă este copilul vremii sale, adesea şi izvorul felulului nostru de a simţi. Şi tocmai de aceea este nevoie, poate mai mult ca oricând, de eliminarea oricăror potenţiale bariere existente între diversele forme de artă şi ochiul privitorului, la rândul lui perceput ca un participant activ la derularea neobosită a timpurilor.
Pornind de la premisa că viaţa spirituală poate fi asemănată cu un triunghi de mari dimensiuni, divizat în părţi inegale, este sugerat faptul că arta reprezintă un fenomen aflat într-o continuă mişcare, în vreme ce făuritorii ei se impun drept cei care, înzestraţi cu o vedere ascuţită, dar şi cu oarecare virtuţi specifice profeţilor, sunt în stare să privească dincolo de graniţele propriului spaţiu şi, în consecinţă, să aibă un cuvânt foarte important de spus în ceea ce priveşte prezenţa artei în viaţa spirituală a omului:
Artistul nu este copilul răsfăţat al vieţii; el nu are dreptul să trăiască fără obligaţii; el are o muncă grea de îndeplinit, care adesea va fi o cruce de dus. El trebuie să ştie că fiecare dintre faptele, sentimentele, gândurile lui constituie materialul fin, intangibil, dar solid din care vor rezulta operele sale şi că, tocmai de aceea, el nu va fi liber în viaţă, ci numai în artă. De aici decurge de la sine faptul că artistul are de trei ori răspunderi în plus, în comparaţie cu cineva care nu este artist: 1. Trebuie să întoarcă talentul primit; 2. Trebuie ca faptele, gândurile, sentimentele lui, precum şi ale celorlalţi oameni să creeze o atmosferă spirituală, în aşa fel încât aerul să fie transfigurat şi nu poluat; 3. Aceste fapte, gânduri, sentimente trebuie să servească drept material pentru creeaţiile sale care, la rândul lor, vor activa atmosfera spirituală (pp. 132-133).
În acest context, Kandinsky subliniază faptul că, într-o epocă în care religia, ştiinţa şi morala sunt supuse unor puternice zguduiri, literatura, muzica şi pictura se desprind drept cele mai sensibile domenii ale adevăratei cunoaşteri spirituale. Nu le este trecut cu vederea nici statutul de importante ajutoare ieşite în calea celui aflat în căutarea sinelui pierdut pentru a-i reorienta privirea mult blocată în faţa imaginilor sumbre ale prezentului către o lumină aparent nevăzută, dar în acelaşi timp foarte puternică.
Fiecare cuvânt este un sunet interior, în vreme ce Tonul muzical are acces direct la sufletul omului, unde găseşte imediat ecou. Şi de aceea ni se reaminteşte faptul că arta culorilor a împrumutat din cea a sunetelor o largă paletă de forme, ritmuri şi intensităţi, dând astfel naştere unui limbaj. La rândul lui, acesta pare să se asemene foarte mult cu orice formă de dialog purtat între oameni, când fiecare dintre noi căutăm să pătrundem cât mai mult în sufletul celui pe care îl avem alături, lăsând la o parte modul în care se formează diverse cuvinte. Astfel, nu este poate de mirare că, aşa cum cele rostite pot avea asupra noastră o reverberaţie psihologică sau chiar fiziologică, simpla plimbare a ochiului pe o paletă acoperită de culori poate avea nebănuite efecte fizice şi psihice, atrăgând nu doar privirea, ci şi sufletul şi conştiinţa:
Culoarea este clapa. Ochiul este ciocanul. Sufletul este pianul cu multe corzi. Artistul este mâna prin care una sau alta dintre clape fac sufletul omenesc să vibreze adecvat. Pictura este o artă, iar arta, în ansamblu, nu este un mod de a crea fără scop lucruri care se pierd în gol, ci o forţă cu finalităţi, trebuind să slujească dezvoltării şi rafinării sufletului omenesc. (…) Arta este limbajul care, în forme numai ei proprii, vorbeşte sufletului despre lucruri; care reprezintă pentru suflet pâinea lui zilnică, accesibilă lui în aceste forme. (…) Întotdeauna, atunci când sufletul omenesc trăieşte mai puternic, arta devine şi ea mai vie, deoarece între suflet şi artă există o legătură, prin acţiune şi împlinire reciprocă (pp.62 şi 131).
Pentru a ne ajuta să înţelegem şi mai bine cum funcţionează această înrudire a spritului cu artele, ni se aduce în atenţie faptul că fiecare culoare este înzestrată cu un anume grad de căldură şi de luminozitate care pot varia şi, în consecinţă, pot juca un rol important în manifestarea sentimentelor, privite ca stări materializate ale sufletului. Se remarcă astfel, faptul că pot exista culori specifice stărilor lumeşti, la fel cum există şi culori menite să inducă o stare mult apropiată de o chemare a sufletului spre infinit. Şi tocmai de aceea, poate nu este deloc întâmplător dacă morala poveştii readuce în prim-plan ideea de atmosferă spirituală, privită acum nu doar ca dimensiune a lumii văzute ci şi ca atribut al celor ascunse ochiului, pentru că adevărata operă de artă se naşte într-un mod tainic, uimitor, enigmatic, iar valoarea ei este determinată tocmai de capacitatea acestor fenomene de a provoca sau nu acele vibraţii sufleteşti prin care spiritul să îşi recapete puterea de a respira:
O atmosferă spirituală este (…) identică aerului care poate şi el să fie curat sau încărcat de diferite elemente impure. Nu numai acţiunile pe care oricine le poate observa sau gândurile şi sentimentele care pot fi exprimate exterior, dar şi acţiuni complet ascunse, despre care „nimeni nu ştie”(…), sunt elementele constitutive ale unei atmosfere spirituale. Sinucideri, omucideri, violenţe, gânduri nedemne, (…), ură (…), egoism, invidie, părtinire, toate sunt ipostaze ale spiritului, realităţi spirituale „născătoare’ de atmosferă. Invers, sacrificiul de sine, într-ajutorarea, gândurile pure şi elevate, dragostea, altruismul, bucuria la norocul altuia (…) sunt realităţi care, întocmai ca soarele, ucid microbii şi refac o atmosferă respirabilă (p.104).
Puteți cumpăra cartea: Editura Art/Cartepedia.ro.
(Surse imagini: https://carturesti.ro/, https://www.thecollector.com/, https://www.editura-art.ro/)
