”Vă țineți de glume, domnule Feynman!”
”Aventurile unui personaj ciudat povestite de Richard P. Feynman lui Ralph Leighton și editate de Edward Hutchings”
Editura Humanitas, Bucureşti, 2013
Traducere din engleză de Victor Bârsan
Moto: ”Nedus la biserică – așa am fost dintotdeauna. Nu-mi păsa cu cine vorbesc. Tot ce mă interesa era fizica. Dacă ideea mi se părea proastă, spuneam că e proastă. Dacă mi se părea bună, spuneam că e bună. Pur și simplu. Ăsta e felul meu de-a fi. Dacă-ți iese, e bine. Eu am avut norocul să-mi iasă.”
Fascinante aceste memorii repovestite ale nobelizatului Richard P. Feynman! Mărturiesc însă că nu auzisem de personajul de mai sus, însă mi-a atras atenția prezentarea de pe coperta a patra (”Cu excepția lui Einstein, în jurul niciunui om de știință nu s-a creat o legendă comparabilă cu cea a lui Richard Feynman”) și nu am mai putut lăsa cartea din mână: ”aventurile unui personaj ciudat”, ciudat doar pentru că este un om obișnuit căruia i-a fost dăruită mintea unui geniu. Și atunci când normalitatea (în comportament și în acțiuni) se întâlnește cu genialitatea minții, poate ieși un om ciudat, care pare neînțeles, care se autoconvinge că singura cale de urmat în viață este non-conformismul (lucru care se vede și mai bine după ce primește premiul Nobel).
Cine a fost așadar Richard P. Feynman (1918-1988)? S-a născut la New York și a fost pasionat încă din copilărie de fizică și matematica practică. A studiat la Institutul Tehnologic din Massachusets (faimosul MIT) și la Princeton, a participat la Proiectul Manhattan pentru construirea bombei atomice și, după cel de-al doilea război mondial, s-a concentrat pe profesorat, la Universitatea Cornell și la Institutul Tehnologic din California. Și pe multe-multe experimente, conștient că valoarea unei științe nu este dată de teorie, ci de explicarea ei pe înțelesul tututor, pe baza experimentelor și practicii. În 1965, a primit Premiul Nobel pentru fizică, împreună cu Julian Schwinger și Sin-Itiro Tomonaga, pentru o teorie intuitivă a electrodinamicii cuantice.
Multe dintre faptele vieții sale, prezentate mai sus, le regăsim și în memoriile sale, povestiri culese intermitent de prietenul său Ralph Leighton. De la pasiunea sa pentru repararea radiourilor în perioada Marii Crize până la momentele ulterioare câștigării premiului Nobel, atunci când se săturase de toată publicitatea, cartea conține cele mai semnificative momente ale unui om cu adevărat senzațional (părerea mea!, chiar dacă nu am fost mereu de acord cu afirmațiile sale).
Richard P. Feynman a fost mereu un practician: nu prea a ținut seama de teorie, ci a încercat mereu să afle ascunzișurile științelor pe baza experiențelor, pe propria piele, chiar dacă uneori asta îl discredita în fața colegilor. Nu i-au plăcut materiile umane (așa cum nici mie nu mi-a plăcut deloc realul) și nu s-a sfiit să recunoască în tinerețe că este un necunoscător al literaturii, al artei, al muzicii (chiar dacă mai târziu, vom descoperi!, este un talentat pictor sau un împătimit al diferitelor instrumente de percuție):
”Motivul pentru care mă consider ”incult” sau ”antiintelectual” își are pesemne rădăcinile în anii de liceu. M-am temut întotdeauna să nu devin un fătălău; nu voiam să fiu prea delicat. Unui bărbat adevărat, credeam eu, nu-i pasă de poezie și de lucruri de genul ăsta. Nu pricepeam în ruptul capului cum de se scrie poezie! Îi detestam pe cei care studiau literatura franceză, muzică, poezie – toate ”mofturile” astea. Îi admiram pe oțelar, pe sudor, pe mecanic. Mecanicul, cel care făcea lucrurile să meargă, el era bărbat adevărat! Așa credeam eu. Să fii un om practic era o virtute, să fii ”cultivat” sau ”intelectual” nu era. Prima opinie era, desigur corectă, a doua era o trăsnaie.”
Dar mi-a plăcut mult și pentru capacitatea sa de a da cu tifla autorității de stat: de la acea factură pe care nu vrea să o prezinte niciodată spre decontare, pe motiv că, odată ce l-a contractat, statul trebuie să aibă și încredere în el, nu să se ”agațe” de o hârtie, până la momentul în care este numit într-o comisie a autorității pentru educație, pentru a nota cele mai bune manuale alternative de matematică, destinate următorului an școlar. Spre deosebire de colegii săi, care notau manualele doar după o răsfoire sau nici după atât (după cum, de altfel, se dovedește atunci când se trimite un manual cu foile albe), Feynman citește manualele din scoarță în scoarță și nu găsește aproape niciunul bun: lipsesc experimentele și exemplele, lipsește aplicațiile matematicii în natură, doar teorie pură, fără ca nimeni să înțeleagă nici măcar o definiție. Nu-i așa și sistemul românesc de învățământ? Câte aplicații practicii ale matematicii, ale integralelor sau cotangentelor ați făcut în școală, demne de menționat și acum, după mulți ani? Eu, de exemplu, nici una!
Iată că îți trebuie puțin mai multă inteligență pentru a avea forța să te opui curentului! Richard P. Feynman a avut cu siguranță o viață senzațională, iar o parte importantă din ea se regăsește în paginile cărții de față. Departe de a fi pasionat sau chiar și minim cunoscător al fizicii și matematicii, eu v-aș sfătui să citiți ”Vă țineți de glume, domnule Feynman!”, pentru că veți descoperi că o pasiune poate fi dusă până la capăt, indiferent de caracterul ei dificil, prin propriile forțe, cu propriile arme, fără să ții seama de conservatorismul unei societăți sau a unei părți însemnate a comunității. Chiar printr-un personaj ciudat, care e uimit lumea cu așa-numita ”iresponsabilitate activă” (amănunte, în carte :D).
