“Următoarea poveste”, de Cees NooteboomEditura Univers, colecţia Cotidianul, Bucureşti, 2006
Traducere din neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu Moto: „Dacă m-ai întreba care este lucrul cel mai dificil pentru mine, aş răspunde: pierderea măsurii. Fără ea n-o scoatem la capăt. Viaţa ne este prea serbădă, prea expusă, am închipuit tot felul de repere pentru a ne fixa raporturile, nume, epoci, unităţi de măsură, anecdote.”
O nouă „cărticică” de la Cotidianul pe care am apucat-o din bibliotecă pentru a-mi vindeca o după-amiază şi am sfârşit să îi citesc febril finalul depăşind pauza de masă, interesat să văd finalul. Pe ansamblu, nu m-a entuziasmat aşa de mult, însă povestea m-a prins, m-a acaparat, deşi rămân la părerea că felul cum a fost spusă a fost complicat şi de multe ori pe dinafara subiectului principal.
Despre autor ce sa spun, nu e foarte cunoscut sau cel puţin eu nu auzisem decât de această carte de la Cotidianul. Pe numele său întreg Cornelis Johannes Jacobus Maria Nooteboom, el este un scriitor olandez de succes, cu un motiv predominant al călătoriei în propria viaţă şi operă (regăsit şi în Următoarea poveste, între Olanda, Portugalia şi Brazilia). Romanul de faţă i-a adus şi un premiu important, respectiv Premiul European pentru Literatura Aristeion in 1993.
Începutul este o fantezie: o persoană adoarme la Amsterdam şi se trezeşte într-un hotel din Lisabona, în care mai fusese acum mult timp, în care se consumase o primă dragoste şi de care îşi aduce aminte acum ca o pedeapsă. În acest moment, ne aşteptăm ca totul să se îndrepte spre un roman psihologic, la limita raţiunii, chiar unul sci-fi. Pentru ca iniţial singura măsura care pare pierdută este a timpului. Profesorul Herman Mussert realizează că se află în cu totul alt timp decât cel de la care a plecat, îşi dă seama de eroarea timpului, dar concomitent existenţa este ordonată, nimic nu întrerupe ordinea ei şi viaţa curge ca şi cum totul ar fi normal. Numai el se află într-un loc unde trebuie să îşi regândească trecutul: „După părerea mea, ceasurile îndeplineau două funcţii. Prima era aceea de a le indica oamenilor ora exactă, cea de-a doua de-a mă convinge pe mine că timpul este un mister, un fenomen capricios şi nemăsurat care se sustrage cunoaşterii şi pe care noi, neajutoraţi, l-am însoţit cu iluzia ordinii. „Timpul este acel sistem care face ca lucrurile să nu se petreacă simultan.”
Povestea îşi schimbă sensul, totul se îndreptă, nici eu nu ştiu cum, spre istorisirea iubirilor personajului principal. Care nu au fost multe, chiar se rezumă la două persoane care au trecut prin viaţa lui şi pentru care abia acum, într-un moment de linişte a timpului, trebuie să îşi desluşească adevăratele sentimente. De altfel, abia în ultima frază a cărţii aflăm care este cea pe care a iubit-o întotdeauna, deşi a urât întotdeauna dragostea, a căutat să o evite, a dorit să nu existe în viaţa lui.
Care sunt cele două însă? Una este amanta lui, o femeie căsătorită pe care o întâlneşte pe ascuns, dar care reprezintă poate propriul drum spre aprecierea iubirii. Ea sa fie izbăvirea, când ea este cea care îl laudă, îi arogă merite pentru limbile lui moarte pe care le predă? Îl apreciază că povesteşte frumos (oare o stare incipientă a viitorului scriitor de ghiduri de călătorie în ţări în care nu a fost niciodată?), îl crede nebun, dar unul simpatic. O dragoste, aproape imposibilă şi asta pentru că Platon găsise o formulă magică: „Dragoste este în cel care iubeşte, nu în cel iubit.” Dar soţul ei, care o urmăreşte îndeaproape, îşi dă seama repede de adevăr, cu toate că profesorul simte că se îndrăgosteşte: „Pentru a fi aproape de ea, trebuia să suport umbra unui poet îmbrăcat în trening, însă cine a intrat în pielea unui îndrăgostit mănâncă şi bea tot, castroane de ciulini, butoaie de oţet.”
Cealaltă fiinţă feminină reprezintă întruparea unei dorinţe pe care o are aproape orice persoană: o iubire de-a dreptul imposibilă, între două persoane care nu pot fi împreună niciodată, motivele pot exista în orice loc: stare socială total diferită, relaţii profesionale apropiate, dar total nepotrivite pentru o relaţie, depărtare, stare familială sau diferenţe totale de religie. În cazul profesorului, motivul este simplu, dar în acelaşi timp complicat şi complex: cea care îl iubeşte şi pentru care nutreşte (doar?) o admiraţie este eleva sa.
Deşi încearcă să îşi cunoască destinul, după dedublarea temporală, chiar triplarea, pentru că o mare parte din carte ne găsim într-un vapor, care pare aruncat spre apele Infernului, adevărata iubire nu o poate găsi (şi probabil că fiecare din noi o vom cunoaşte tot acolo) decât în moarte. Şi cum finalul surprinde, rămâne să aflaţi voi care este adevărata dragoste a profesorului din carte.
Nu mai scriu, în final, decât o mărturisire suculentă a unui preot din carte, căruia i s-a făcut lehamite de spovedaniile oamenilor ce îi treceau prin biserică: „Mi se făcea rău de îndată ce păşeam în catedrală, după ce ieşeam din sacristie. Aveam senzaţia că sunt o cârpă întinsă pe jos pe care cei care veneau o foloseau ca să-şi cureţe vieţile. Dumneavoastră nu ştiţi de ce sunt în stare oamenii. Şi nici nu le-aţi văzut vreodată chipurile atât de aproape, ipocrizia, desfrâul, paturile lor puturoase, lăcomia de bani. Şi veneau mereu, şi eram mereu silit să le şterg păcatele. Dar astfel accepţi o complicitate oribilă, devenind o parte a acelei relaţii pe care ei nu au fost în stare să o curme, o parte e hidoşeniei caracterelor lor. Am fugit, m-am dus la mânăstire. Nu mai suportam vocile omeneşti decât atunci când le auzeam cântând.”
