“Unde sunt eu în toată povestea asta?”, de Emir Kusturica
Editura Polirom, Colecţia Biblioteca Polirom, Iaşi, 2012
Traducere din limba franceză şi note de Daniel Nicolescu şi Dan Radu Stănescu
Moto: „Orice imbecil e în stare să facă un copil, însă doar un om de excepţie e capabil să facă un film mare.” (Borivoj Zeman, unul dintre profesorii de regie ai lui Kusturica)
Dacă citeşti cu atenţie spunerile lui Borivoj Zeman de mai sus, eşti în pericol să consideri totul o prostie, ceva spus la nervi, o discriminare sau un neadevăr pur. Cu toate acestea, este necesar să priveşti totul din cartea apărută de curând la Editura Polirom, autobiografia unuia dintre cei mai talentaţi, dar şi controversaţi regizori sârbi contemporani (sau sârbi?). Chiar el contrazice mai târziu ceea ce îi spunea în facultatea de la Praga Zeman, având un copil destul de tânar, în vremea când încă nu era atât de apreciat în Europa şi în lume. Mai tarziu, spuneam, va avea doi copii, dar va fi şi câştigătorul a două Palme d’Or şi a multe alte premii la Veneţia, Berlin sau aiurea.
Plecând la lectură de la faptul că i-am plăcut mereu filmele (mai ales „Pisică albă, pisică neagră”, „Underground” şi „Vremea ţiganilor”), m-am aşteptat la o lectură la fel de delectabilă. Aşa şi este, însă suntem şi în faţa unor surprize: vorbeşte prea puţin de filmele sale, de greutăţile de la realizare şi de dificultăţile de a lucra cu actorii (poate cu excepţia lui „Arizona Dream”), se concentrează asupra politicii iugoslave, evocă războiul din fosta federaţie din prisma relaţiilor cu rudele şi prietenii, dar şi din vâltoarea televiziunilor.
Kusturica este un excelent evocator al istoriei pe care a trăit-o, fiind născut în 1954, la doar un an după preluarea conducerii Iugoslaviei de către Tito, cel care a condus această ţară până la moartea sa în 1980, trăind în propria ţară până aproape de căderea comunismului, fiind un participant activ la evenimentele războinice de după 1990, partizan din informaţiile mele (pe care el încearcă, dar nu cu mare succes, să le devoaleze) al regimului Milosevic şi fan, de curând, al lui Vladimir Putin. Iată, de exemplu, ce comparaţii se făceau în copilăria sa, avându-l pe Tito în prim plan: „Pe strada noastră, atunci când un băiat lăuda frumuseţea unei fete, spunea: „Bă, frate, e frumoasă ca Tito!”. Iar când cineva dădea un gol nemaipomenit în vreun meci de fotbal, se comenta: „Ce gol! Tito gol!”.
Emir provine dintr-o familie din clasa medie: are oarece susţinere politică, chiar dacă tatăl său a fost mereu un om implicat politic şi adversar al comunismului (cel puţin, din punct de vedere verbal), nu are mari probleme din punct de vedere financiar sau cel puţin nu şi le dezvăluie; astfel încât îşi poate dezvolta o idee despre ce este în jur fără a fi vehement anticomunist, reuşeşte să facă o carieră în cinematografie profitând şi de aşa-zisa liberalizare a regimului din Iugoslavia. În 1973, la doar 19 ani, reuşeşte primul succes, prilej pentru cei apropiaţi, pentru familie şi prieteni să îi întrevadă o carieră de succes. Lucru care, de altfel, s-a şi întâmplat: „În o mie nouă sute şaptezeci şi trei, filmul „O parte de adevăr” a rulat la festivalul filmului de amatori de la Zenica. Juriul mi-a atârnat steaua pe firmamentul întunecat al oraşului Zenica: filmul a obţinut premiul întâi. Nu pentru că această operă ar fi reprezentat vreun progres semnificativ pentru cinematografia mondială: nimeni nu credea că „O parte de adevăr” avea să devină un mare film clasic. Atribuirea acestui premiu confirma însă fraza pronunţată pe vremuri de Kameric, prietenul tatei: „Eşti binecuvântat Murat, fiu-tău ştie ce vrea de la viaţă!”
Cum spuneam, sunt două trăsături esenţiale pe care le-am desprins din lectura acestei cărţi. În primul rând, este o carte tristă (chiar dacă sunt nenumărate pasaje în care zâmbim sincer din cauza păţaniilor eroului principal-autorul), mai cu seamă în cea de-a doua parte a sa. Drama războaielor din Iugoslavia şi conflictele etnice sunt resimţite greu de către Emir Kusturica. Mulţi dintre prietenii săi nu mai sunt, familii întregi sunt strămutate, populaţii care locuiau împreună până deunăzi sunt obligate să se despartă şi să se lupte una împotriva celeilalte pentru supravieţuire şi pentru a găsi un spaţiu în care să îşi petreacă de acum înainte existenţa. Nici familia lui Kusturica nu a făcut altfel, plecând, după moartea tatălui, pentru mai mulţi ani în Franţa.
În al doilea rând, este o carte politică, o cronică a principiilor autorului cu privire la ceea ce crede, la ceea ce consideră că este corect în ideologiile ţării sale, dar şi în cele ale marilor puteri mondiale. Critică unde este nevoie de critică, simpatizează cu cei care se arată binevoitori cu propria ţară, dezvăluie întâlnirile sale cu politicieni sârbi, bosniaci sau croaţi, fie că ei se numesc Milosevic sau Tudjman. Kusturica nu ezită să îşi explice unele opinii politice sau să retuşeze acolo unde presa occidentală l-a criticat de multe ori, cum ar fi de exemplu simpatia sa pentru acţiunile lui Slobodan Milosevic din timpul războiului din Bosnia.
Kusturica face dese referiri şi la România sau la politica românească anterioară anului 1989, la faptul că prosoapele româneşti se topeau după prima ştergere şi la relele tratamente, diferite faţă de cele din Iugoslavia, aplicate poporului român. Chiar şi în seara morţii lui Ceauşescu este în faţa televizorului: „În seara aceea, am văzut în direct la televizor procesul lui Ceauşescu în România. Nu avusesem pic de simpatie pentru omul ăla, ba chiar dimpotrivă, îi găseam respingători pe el şi pe nevastă-sa. Cu toate astea, atunci când „revoluţionarii” i-au pus la zid şi i-au împuşcat, Maja şi cu mine am fost întorşi pe dos.”
Emir Kusturica este delicios în ceea ce scrie, reuşind să ne dezvăluie două lumi diferite: o lume apropiată nouă, cea din Sarajevo, în care greutatea vieţii din perioada comunistă a fost asemănătoare celei din România din acele timpuri, deşi faptul că ei erau „mai liberi” se vede de la o poştă. Din păcate însă, nu a lipsit mult şi necazurile adevărate au venit din prisma războaielor începute în 1992, a epurărilor etnice, a genocidului; pe de altă parte, lumea cinematografiei, despre care Emir povesteşte selectiv, fără a pune accentul la care ne aşteptam şi pentru care trebuie să căutăm cu atenţie printre rânduri şi pagini: prietenia cu Johnny Depp, premiile câştigate, dificultăţile de a trece de cenzură şi de a găsi finanţare la autorităţile din vremea lui Tito. O autobiografie agreabilă, citibilă, a unui regizor despre care dorim oricând să aflăm mai mult.
