„Inimă frântă”, de Akira Mizubayashi
Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, Bucureşti, 2021
Traducere din franceză şi note de Mădălina Ghiu
Muzica, chiar dacă provine dintr-o altă civilizaţie, dintr-o ţară cu care suntem în război, face parte din moştenirea umanităţii (p.62)
Nu cu mult timp în urmă, o mare parte dintre dialogurile cu cei apropiaţi au avut ca punct comun îndemnul provocator de a-mi îngădui scurte evadări în trecut, către acele experienţe prin care diverse muzici au căpătat neaşteptate reverberaţii în creşterea armonioasă a spiritului. Poate deloc întâmplător, acestea s-au întrepătruns cu tot atât de succinte referiri la o serie de cărţi care, ca răspunsuri binevenite în faţa ştirilor alarmante şi incerte ce tind să ne acapareze fără încetare, mi-au purtat privirea şi mintea spre acele tărâmuri pe care unele voci le consideră poate mult prea îndepărtate de realitate, dar în care se întrezăresc adesea nebănuite adevăruri. Lăsându-mă condusă de valul incitant al ideilor, am înţeles că, deşi trăim într-o lume intens guvernată de sunete, semnale şi zgomote, avem nevoie măcar de o clipă pentru a descifra adevărata muzică, accea despre care se scriu, se transmit şi se învaţă nenumărate istorii şi teorii. Iar pe măsură ce toate acestea sunt decriptate şi apropriate altfel decât printr-o şcolărească învăţare mecanică, fire nevăzute încep a se împleti, purtându-ne pe tărâmul mereu proaspăt al acelor poveşti fără de sfârşit care ne istorisesc, printre altele, că muzica a prins viaţă pentru a-l însoţi pe om pretutindeni, ajutându-l să comunice cu semenii, să aducă mulţumire şi Slavă unei instanţe divine, să marcheze clipele de bucurie şi să îşi aline dorurile şi suferinţele.
O astfel de lecţie mereu vie, tainică şi încântătoare se desprinde cu uşurinţă şi din paginile romanului Inimă frântă care, deplin ancorat în parcursul sinuos al unei muzici menite să spargă barierele trecutului, ne readuce în lumină o poveste adevărată despre un război menit, ca atâtea altele, să arunce lumea sub un cer cu nori şi umbre de incertitudine, frică, suferinţă şi moarte. Trecând dincolo de hotarul primei coperţi, ce ne lasă poate să credem că ceea ce urmează a fi istorisit se înscrie cu uşurinţă între acele scrieri închinate unor iubiri pline de vrajă şi tristeţe, suntem pe loc propulsaţi într-un timp pe cât de îndepărtat pe atât de condamnat la o implacabilă repetare. Vocea scriitorului japonez Akira Mizubayashi se întrepătrunde cu aceea a unui foarte rafinat creator care preschimbă fiecare cuvânt vibrație penetrantă a unei muzici intens străbătute de ecourile unor crunte suferințe sortite, la rândul lor, transformării în tot atâtea bucurii încărcate de lumină.
Deloc întâmplător, începutul romanului coincide cu invitarea cititorului de a coborî pe o imaginară şi întunecată scară a timpului şi de a pătrunde în tainele Cvartetului Rosamunde de Franz Schubert, pe care patru muzicieni amatori îl repetă într-una din zilele de toamnă a anului 1938 fără să bănuiască nici măcar o secundă că această întâlnire va fi ultima și că războiul aflat dincolo de granița cu pereții camerei destinate studiului le va schimba viețile pentru totdeauna. Această mult prea bruscă pălire a binelui în fața unor forțe reci și amenințătoare este atent urmărită și analizată de Rei, un copil de unsprezece ani căruia trecutul i-a răpit mama, iar prezentul la fel de amenințător pare că vrea să îl condamne la o apăsătoare singurătate, doar pentru că niște voci nepăsătoare ale unei societăți obsedate de lupta pentru putere au văzut într-o serie de acte artistice forme de sfidare ale unor sloganuri deopotrivă convingătoare și distrugătoare:
Ziua era pe sfârşite. Voalul nopţii începea să acopere cerul pătat de nori. Despărţit de tatăl său, se simţea singur, neajutorat. (…) O imensă forţă întunecată îl copleşea, proiectând asupra lui urme informe, apăsătoare. Pe stradă treceau oameni. (…) Rei nu vedea nici un copil prin preajmă. Unde plecase tata? Se va întoarce aici? Sau se va duce direct acasă? O apucă pe strada care duce către casă. Iuţi pasul… purtând vioara distrusă, ca pe un animal grav rănit pe care vrea să-l protejeze de prădător, de răutatea diabolică a unui vânător îndârjit (p.68).
Pe măsură ce firul poveștii se deapănă, iar murmurul fiecărei pagini pare să ascundă o tainică șoaptă a muzicii timpurilor, destinul lui Rei tinde să fie unul plin de surprize neașteptate, înțelese ca tot atâtea forme de împlinire a unor dorințe demult puse la loc sigur într-un colț al sufletului. În consecință, deși războiul dintre japonezi și chinezi s-a încheiat, iar zgomotele asurzitoare ale bombelor, tancurilor și avioanelor s-au pierdut prin negura trecutului, reverberațiile mult mai profunde ale gesturilor și cuvintelor care au luat vieți, au distrus muzici și au frânt inimi nu vor fi nicicând şterse din amintirea protagonistului, japonezul care, deși crescut ulterior în spiritul culturii franceze, nu își va uita niciodată originile. Ca un demn moștenitor al acelui celebru pianist căruia dragostea pentru muzică i-a redat puterea de a lupta cu timpurile, după ce ororile Războiului l-au transformat în victimă, Rei devine la rândul lui unul din mesagerii acelor muzici menite să unească timpurile și, în același timp, să revitalizeze acele sunete condamnate la o bruscă tăcere. Astfel, copilul care a asistat odinioară la distrugerea unei viori prețioase devine mai târziu făuritor de viori, știind că numai așa va reuși să vindece acele răni care, deși aduse într-o stare apropiată cicatrizării, se pot oricând redeschide, producând dureri greu de cuprins cu mintea sau cuvintele.
În jurul protagonistului, a cărui poveste pare să se scrie într-o deplină armonie cu fiecare secțiune a acelui cvartet schubertian mereu păstrat în amintire, gravitează o serie de personaje aparent secundare, dar care joacă un rol deosebit de important în revitalizarea existenţei şi implicit în smulgerea timpului dintr-o crudă şi dureroasă amorţire. Fiecare pas prin lumea prezentului tinde să se descopere ca un ecou plin de înţelepciune al trecutului, iar fiecare vibraţie sonoră se dezvăluie ca un răspuns luminos prin care orice umbră de suferinţă păleşte în faţa tandrelor şi veşnicelor amintiri scrise într-un timp închinat acelei muzici menite să dăinuie, chiar dacă o serie de voci şi mâini lipsite de sensibilitate au crezut că sunetele îşi pierd viaţa atunci când instrumentele dispar. Iar în această ambianţă, finalul fericit al poveştii coincide cu acele momente în care prezentul recapătă putere, prin îngemănarea cu trecutul, dar mai ales prin forţa muzicii de a se impune nu neapărat ca o preocupare adesea întâlnită în rândul lumii civilizate, ci mai ales ca un limbaj al tuturor sufletelor, deopotrivă înzestrate cu viaţă sau trecute, cu timpul, în rândul fantomelor.
Firul roşu al romanului, acel cvartet schubertian care a fost odată redus la tăcere într-o cameră mult ferită de zgomotele războiului, iar mai apoi a îmbrăcat veşmintele cernite ale unui melos plin de jale venit dintr-o altă lume sau chiar de pe lumea cealaltă, dintr-un timp şi un loc infinit îndepărtate, dintr-o copilărie ucisă (…), sfâşiată, frântă, mutilată este reţesut acum în sala de concert, rescriind şi restaurând cu slove de lumină amintirile distruse şi rătăcite pe calea vie ii condamnate la moarte. La rândul lui, Rei se impune ca una dintre acele voci importante ale memoriei, transformată de timpuri într-o iscusită tălmăcitoare a acelor mesaje care, scrise cu semne poate tot atât de criptice ca oricare simbol al alfabetului japonez, se dezvăluie ca importante formule magice lăsate în lume pentru a înzestra cu viaţă orice formă de alunecare spre moarte:
Arta sa de lutier, arta de reda sunetele inimii, ale sufletului, ale vieţii interioare, ale celei mai negre melancolii, dar şi pe cele mai prounde bucurii (…) prin intermediul instrumentelor pe care le-a făcut după atâţia ani de învăţătură, de tatonări, ezitări, cercetări, după atâta efort depus în studiul răbdător şi pasionat al marilor modele ale vechilor maeştri, după o viaţă întreagă petrecută, mai presus de toate, în compania viorii tatălui său, (…) pentru a o repara, a o restaura şi a avea grijă de ea…arta sa, aşadar, în întregime dedicată slujirii emoţiilor umane, nu era altceva decât încercarea de a atenua durerea traumatică rezultată din distrugerea fulgerătoare a ceea ce te leagă cel mai puternic de lume şi de viaţă (pp.229-230).
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://www.radiofrance.fr/, https://www.mediafax.ro/, https://www.librairie-totem.fr/)
