„Cititorul din peşteră”, de Rui Zink
Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, Bucureşti, 2021
Traducere din portugheză de Micaela Ghiţescu
Cărţile sunt prieteni reci, dar siguri (Victor Hugo)
Încă din cele mai vechi timpuri, preocuparea omenirii pentru cunoaştere a reprezentat un subiect demn de adus în lumină prin prisma unor scrieri cu substrat filosofic sau religios, care s-au transformat, cu timpul, în veritabile călătorii ale spiritului pe tărâmuri pline de magie. Astfel au apărut nenumărate poveşti despre tot atâtea alte poveşti demult spuse, dar care sunt menite să dăinuie în deplină armonie cu cei care le ascultă sau le citesc, pentru ca mai târziu să le poată, la rândul lor, (re)istorisi.
Într-o oarecare ambianţă cu diversele dialoguri pline de înţelepciune purtate între cei mai puţin iniţiaţi şi un oarecare maestru în tainele acestei lumi, dar şi cu atmosfera celor o mie şi una de nopţi pline de basme demult pierdute prin negura timpurilor, literatura contemporană atestă, la rândul ei, o serie de memorii şi ficţiuni în care pasiunea pentru lectură ocupă un loc privilegiat. Ca preocupare a lumii de astăzi, ea tinde să fie privită nu doar ca formă de petrecere a timpului liber altfel decât în faţa unor culori din ce în ce mai ademenitoare, ci şi ca modalitate de a-ţi lăsa mintea să călătorească spre noi tărâmuri, în care totul pare că este posibil, de vreme ce misterele trecutului se transformă în lecţii importante ale prezentului.
O astfel de invitaţie este şi cea făcută de profesorul şi scriitorul portughez Rui Zink prin intermediul microromanului Cititorul din Peşteră, ale cărui pagini ascund o serie de formule magice care, pe măsură ce sunt decriptate, vor da cu singuranţă culori mai calde unor fapte mult aduse în discuţie în zilele noastre. Pentru început, suntem lăsaţi să pătrundem în atmosfera vieţii de familie ilustrată, de această dată, de unul dintre veritabilii reprezentanţi al adolescenţilor de astăzi şi din totdeauna:
Povestea asta s-a petrecut acum mai bine de treizeci de ani. Jur că spun adevărul. Părinţii mei tocmai terminaseră divorţul, lucru de care nu-mi păsa prea mult. Într-un fel, situaţia avea doar avantaje: în toiul micului lor război personal, aveau acum încă şi mai puţin timp ca de-obicei ca să mă piseze (…). Ca să fiu sincer de tot, umblam de colo-colo nici pierdut, nici găsit (p.7).
Din dorinţa din ce în mai intensă de a evada dintr-o ţară care i se dezvăluia ca o miniatură într-o sferă de sticlă, din cele care produc zăpadă de polistiren dacă le scuturăm, dar în care, dacă nu le scuturăm, nu se întâmplă niciodată nimic (p.8), adolescentul derutat tinde să se lase prins în mrejele artei furtişagului, pentru ca mai apoi să devină pasager al unei ambarcaţiuni comune, dar care transporta cărţi şi călătorea spre ţinuturi neobişnuite. Pe măsură ce Marea Liniştii, a Ploilor, a Seninătăţii, a Frigului sau a Cunoaşterii au fost străbătute, călătoria se apropia de punctul terminus – o insulă pierdută, străjuită de Anibalector – un animal pe cât de fantastic, pe atât de feroce.
Ajuns pe acest tărâm necunoscut poate mult mai repede decăt s-ar fi aşteptat, adolescentul pătrunde în sălaşul monstrului chiar înaintea camarazilor săi. El are astfel ocazia să devină, fără ca măcar să prindă bine de veste, un adevărat învăţăcel al unui mentor atipic – o brută păroasă care citeşte şi care vorbeşte, asemenea oamenilor. Cu ajutorul acestei stranii creaturi asemănătoare unei gorile, băieţelul pierdut în mirajul unei societăţi în care aproape nimeni nu mai citeşte, nici măcar oamenii, va reuşi să deschidă porţile unui nou univers, aflat sub semnul dragostei adevărate pentru cărţi şi cuvinte – cele mai bune instrumente pentru a ne face înţeleşi de cei din jur şi a putea descifra numeroase taine:
Tocmai făceam un lucru pe care, din câte îmi aminteam, nu-l făcusem niciodată la şcoală: învăţam. Şi simţeam ceva şi mai straniu: îmi plăcea să învăţ. Să-mi placă să învăţ că o carte e o casă cu multe uşi – uneori atâtea câte pagini avea cartea; alteori, tot atâtea câte rânduri avea (…). Să învăţ că uşile astea au în ele cheia cu ajutorul căreia se poate, sau nu, chiar intra în casă (…). Să învăţ că după unii, lumea încăpea toată într-o simplă literă (pp.59-60).
Prin aceasta, Cititorul din peşteră, o variaţiune contemporană a celebrului mit orientat spre imaginea prieteniei mai puţin obişnuite dintre om şi o creatură aparent înspăimântătoare, se dezvăluie şi ca o parabolă mereu vie, deloc întâmplător lansată într-o Zi Mondială a Lecturii. Ea este istorisită deopotrivă pe înţelesul tinerilor şi adulţilor, din dorinţa de a ne readuce, pe cât posibil, în conştiinţă faptul că viaţa ne îndeamnă, adesea, să coborâm, chiar şi pentru o clipă, din caruselul înţesat cu diverse dorinţe şi distracţii trecătoare şi să ne îndreptăm mintea şi inima către adevăratele frumuseţi din jurul nostru. Fără îndoială, morala acestei poveşti este aceea că, într-un moment cheie al propriei evadări, vom reuşi să ne detaşăm de caleidoscopul de umbre care ne înconjoară şi ne vom îngădui să devenim, la rândul nostru, cititori şi implicit călători pe diverse insule misterioase şi pierdute prin freamătul timpurilor sau chiar locuitori ai unor peşteri unde, asemenea adolescentului din poveste, vom reuşi să transformăm băieţelul din noi într-un bărbăţel adevărat.
Şi astfel, permanent vegheaţi de vocile şi privirile blânde ale celor care ne-au fost odată mentori, vom deveni, la rândul nostru mesageri ai unui adevăr universal-valabil. De noi va depinde, în consecinţă, ca preocupările cotidiene să demonstreze că a fi un Anibalector este echivalent cu a şti cum să faci lucrurile să se întâmple în capul tău, cum să străbaţi o multitudine de lumi în doar o singură viaţă, devenind sensibil la fragilitatea lumii şi lăsându-te învăluit de unduirile unor cântece pline de vrajă ascunse într-o mare de coperţi şi foi aparent inerte, dar care prind viaţă la numai un semn şi o atingere:
Cititorul trebuie să ştie să încerce a vorbi limba cărţii (…). Cartea, prin faptul că este scrisă, a făcut deja un pas mare către noi: e un dar. Acum ne revine nouă să mulţumim pentru amabilitate şi să facem un pas către carte (…). Cititul e ca patinatul, se învaţă prin practică, îi prinzi gustul tocmai exersând acest gust (…). Cartea ne obligă să călătorim (…). La fel ca în dragoste, lectura e o întâlnire între două persoane imperfecte care se pot completa la perfecţie (pp. 58, 72, 75 şi 79)
Puteți cumpăra cartea: Libris.ro.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://visao.sapo.pt/, https://humanitas.ro/, https://www.goodreads.com/)
