Un debut de calitate: „Cabinetul albastru”, de Simona Preda

„Cabinetul albastru”, de Simona Preda
Editura Litera, Colecția Biblioteca de proză contemporană, București, 2021

Născută la Piatra Neamț în 1978, Simona Preda nu este o necunoscută. Licențiată în filosofie și în istorie, cu un doctorat cu o temă incitantă (literatura pentru copii în perioada comunistă) legată (și) de literatură, a scris despre istorie (o biografie a reginei-mamă Elena), precum și publicistică și critică literară. Acum debutează în proza de ficțiune cu ‘Cabinetul albastru’ – o carte elegantă și absorbantă, apărută în 2021 la Editura Litera în colecția ‘Biblioteca de proză contemporană’ coordonată de Doina Ruști, cea care a descoperit-o ca scriitoare și a încurajat-o să se arunce în arena scrisului. Rezultatul este una dintre cele mai semnificative cărți de început de carieră (scriitoricească) pe care le-am citit în ultima vreme.

Eroina cărții este o femeie care a trecut pragul celor treizeci de ani. Trăiește singură, este artistă plastică, pictează ‘orice dar mai ales icoane’ și se află într-un fel de criză personală și de creație, care se concretizează prin faptul că nu reușește să deseneze și să picteze ochii sfinților. Recurge la serviciile unei psihanaliste, doamna G., care o primește în cabinetul său dominat de culoarea albastră. În cuvintele ei:

‘Nimic special. De fapt nici eu nu eram specială. Abia trecusem de treizeci de ani, nu mă consideram neapărat o frumusețe și pierdusem startul celor cu bani mulți și cu relații și mai multe. Eram provinciala prin definiție, care făcea eforturi să supraviețuiască singură în ritmul capitalei. Ieșeam uneori la cafea și pe la teatre, pe scurt, aveam o viață oarecum banală, nesenzațională, în orice caz nu ardeam pentru nimic. Și nu, nu aveam un iubit. Dar iubisem. De mai multe ori.‘ (pag. 23-24)

Mai exact, de trei ori. Sau poate doar de două ori. Narațiunea este construită în mare parte din mărturisirile, la persoana I, ale eroinei instalate pe fotoliul cabinetului de psihologie. Pare ușor a construi o narațiune din destăinuirile pacienților psihologilor (sau din spovedaniile credincioșilor), dar există aici o capcană, căci narațiunea nu este chiar așa de liberă cum pare, ea este canalizata de interesele terapeutului (sau preotului) și porționată de durata ședințelor. Cititorii se vor afla în scaunul doamnei G., o vor cunoaște pe povestitoare din relatările acesteia, vor parcurge împreună, pe firul amintirilor istoriile celor trei relații semnificative – o primă iubire în adolescență, în orașul de provincie natal, o a doua relație, poate cea mai adevărată și mai profundă, în timpul studenției, și o a treia la maturitate, mai mult o relație virtuală, marcata de distanță geografică și de diferență de vârstă. Fiecare dintre ele se sfârșește printr-o despărțire. Prietenul din liceu se călugărește după ce fata-i refuză cererea în căsătorie, iubitul din facultate (căruia niciodată nu îi aflăm numele) moare într-un accident, iar pe bărbatul matur îl va părăsi când va înțelege că este vorba mai degrabă despre o relație de dependență combinată cu exploatare emoțională. Fiecare despărțire este dominată de moarte, dacă nu concret atunci prin asimilare. Parafrazând, a te despărți înseamnă a muri puțin. Sau chiar a muri.

Eroina fiind artistă vizuală, culorile joacă un rol important în descrieri și în definirea stărilor de spirit. Suntem introduși chiar de câteva ori în procesul de pregătire al culorilor de către pictoriță, iar cel de-al doilea dintre cele cinci capitole ale cărții, cel mai scurt, de fapt un interludiu de o pagină, dar totuși numerotat drept capitol, este dedicat culorilor, și în special albastrului care domină narațiunea:

‘Este una dintre culorile primare și este cea mai adâncă, pentru că privirea pătrunde fără a întâlni vreun obstacol. Este și o culoare imaterială, pentru că natura nu înfățișează albastrul decât alcătuit din transparență, adică un fel de vid acumulat, vid al apei, al aerului, al cerului. Vidul este precis, pur și rece. Este cea mai rece dintre culori. … Doamna G. are un inel cu piatră verde. Verdele este culoarea mea preferata. Caii mei sunt negri.‘ (pag. 57-58)

Caii aparțin unui alt gen de inserții de text, onirice de data aceasta, care punctează narațiunea. Eroina are viziunile unei calești trase de patru cai, care traversează Parisul la orele nopții. Este vorba despre un Paris surprinzător de îndepărtat, idealizat până la abstracție, dincolo de limitele tangibile. Orice tratament care folosește psihanaliza recurge și la vise, și acesta este visul obsedant și repetitiv, desi niciodată complet clar, al povestitoarei. Caleașca uneori seamănă cu un dric, caii sunt negri și orbi, precum sfinții în așteptarea ochilor desenați de pictoriță care să le dea viață.

Narațiunea la persoana I făcută din fotoliu nu se scurge fară meandre. Timpul ei nu este linear, poveștile de dragoste se întrepătrund și se combină cu amintiri despre părinții eroinei care au susținut-o într-o copilărie fară iubire, cu descrierea complexelor unei adolescente care nu era dintre cele mai frumoase sau ale femeii care simte vârstele scurgându-i-se fară împliniri, cu întâlniri mai mult sau mai puțin întâmplătoare cu oameni cu care femeia își împarte uneori singurătatea. Stilurile narative diferă. Am identificat cel puțin trei modalități diferite de a avansa în poveste. Una este un stil cursiv ca firul gândurilor sau poate oral, fraze înlănțuite, asemenatoare unei transcrieri a felului în care sărim în gând ‘de la una la alta’ și relatam verbal ‘cu sufletul la gură’:

‘A, deci nu ești obtuză, dragă madam, firește că așteptarea este unul dintre lucrurile care îmi provoacă o stare de iritabilitate, te felicit pentru vigilență, e minunat că ți-ai dat seama că m-am enervat, nici nu mai contează de fapt ce o să spun aici, ce o să-ți spun, tu pui diagnostice de la distanta, deja mi se pare că e o atmosfera banală, ca la metrou, ba nu, ca la dentist, degeaba scrii pe foaie cu scrisul ăsta frumos, ce repede scrii, ce naiba scrii tu acolo, întreabă-mă ceva, tac și eu ca proasta, oricum nimic nu mai este important, de ce e cabinetul ăsta tot albastru, daca știam nu veneam aici, albastrul e o culoare oribilă, nu am haine albastre, nu pictez cu albastruI’  (pag. 17)

În câteva alte locuri sunt relatate dialoguri care caracterizează personajele, sau mai exact, percepția filtrată de memorie a eroinei. În fine, nu lipsesc nici pasajele în care narațiunea și descrierile sunt atent construite, și aici iese în evidență talentul unei prozatoare care are potențialul scrierii de ficțiune consistentă stilistic și emoțional. Aș menționa că exemplu paginile în care descrie Bucureștiul din perspectiva tinerei studente venite din provincie și confruntate cu absorbanta metropolă:

‘Și mai e ceva, sau cel puțin în cazul meu, e atitudinea aceea a convertitului, a celui care alege să iubească, să îmbrățișeze nu pentru că s-a născut în interior ci tocmai pentru că vine din afară, ca străin, din convingere. Bucurestiul iți dă, dar iți și ia. Te ia cu totul, te absoarbe, te asimilează, și la schimb aruncă fărâmituri de amintiri, de colțuri, de străzi, de clădiri de care peste timp te gândești că ai legat o poveste, că a rămas ceva din tine impregnat în praful lui, în umbrele lui, în toposul lui bizar și eclectic, în straturile lui care se risipesc în fața privirii, și pe care niciodată nu le poți pune la loc, pentru că n-au avut vreodată o ordine. Spațiu nostalgic, burlesc, absurd, cerebral în logica lui proprie, măcelărit de comunism, hărțuit de milioane de ochi, apăsat de milioane de tălpi și de labe, invadat de mâini care deschid milioane de uși.’ (pag. 85)

Iată încă un exemplu de scriere frumoasă, momentul despărțirii definitive de iubitul al cărui nume nu ne este dezvăluit niciodată (la fel ca și cel al eroinei, de altfel):

‘Mă uit în gol prin cimitir. Văd cruci acoperite cu zăpadă, coronițe împletite înghețate, câteva ciori care planează ușor. Bogdan fumează. Îl simt distrus, el, un olimpian, e distrus. Suferința lui mă agasează, are infaturarea să considere că suferă mai mult decât mine. Stăm împreună în fața mormântului plin de flori. Mă apasă și gerul, mă apasă și timpul, mă apasă și golul din suflet. Aș decupa totul cu o foarfeca imaginară și i-aș dărui episodul cuiva care vrea să simtă că trăiește. Realitatea asta pe mine mă obosește. Și nici măcar nu o pot converti în ceva special, o trăiesc frust, ca o idioată.’ (pag. 185)

Moartea învăluie și domină tematic întreagă carte. Eroina se desparte de iubitul ei prin moarte, despărțirea de alte personaje este trăita și ea ca definitiva, chiar și atotpătrunzătoarea doamnă G. îi caracterizează despărțirile folosind metafora morții. Când confruntarea cu moartea amenință să devină personală, eroina este parca deja obișnuită cu această stare care prelungește experiența vieții într-un același continuu.

Este foarte interesantă în proza Simonei Preda și relația dintre personajul ei și credință. Copilăria povestitoarei are loc în deceniul final al dictaturii, părinții par a fi fost mai degrabă niste mărunți activiști sau funcționari de provincie, și religia (nu neapărat și credința) apare în viața ei atunci când primul ei iubit, prima dragoste, decide să se călugărească.

 ‘M-a lăsat să aleg și nu l-am ales. Atunci și-a urmat calea – el avea să-și vadă de suflet, eu – de pictură. Pictam sfinti. Încercam să înțeleg. El însă, într-o cămașă albă, desculț, cuminte, și cu capul plecat în cântul stihiraric, s-a lăsat purtat la braț spre o altă cale și cu un alt nume. Și acum, e mai aproape de Dumnezeu cu un cer!’ (pag. 110)

Alegerea picturii de icoane pare deci a fi o tentativă de înțelegere. Imposibilitatea de a finaliza actul artistic, de a da suflet sfinților reprezentați în icoane este un simptom al crizei personale dar și un simbol al unei legături întrerupte sau poate imposibile. Ocaziile de a înțelege continuă să apară prin intermediul unor personaje care trec prin viața eroinei – prietena sa Crina, măritată cu un preot și trasfigurata ca persoană și ca limbaj, un călugăr întâlnit într-un tren. Încercările de dialog prin cuvinte eșuează, planurile existențiale ale oamenilor credinței și al eroinei nu se întâlnesc, și doar într-un final, rămâne în amintire o rugăciune. 

La un moment dat, eroina pare a-și pune întrebarea dacă recursul la credință ar fi putut fi o alternativă a tratamentului psihologic. Prietena ei, Crina, chiar îi propune recursul la un duhovnic. În arhitectura romanului doamna G. joacă însă mai multe roluri. Ea este și receptoarea confesiunilor, un alter ego al nostru, al cititorilor, dar este și cea care o ghidează pe eroină spre înțelegerea propriilor frământări, al locului sinelui în ansamblu. Finalul cărții ne propune două cadre dintr-un ‘mise en abyme’, un procedeu literar (dar și vizual și cinematografic) care pune în context, schimbă perspectiva și da înțelesuri diferite și multiple episoadelor parcurse până atunci în lectură. Mi-a plăcut și felul în care coperta cărții, folosind albul și negrul, cu titlul doar tipărit cu litere albastre,  completează aceasta idee. Și totuși, doamna G. nu are controlul complet. Eroina cărții își notează trăirile, iar însemnările sale vor ajunge la prietena ei Sonia, o scriitoare. Literatura este cea care adaugă evenimentelor și trăirilor un grad de libertate.

Daca aceasta carte va fi re-editată sau tradusă în limbi străine (o merită pe deplin), s-ar putea să fie încadrată în genul romanelor sentimentale, dintr-acelea care beneficiază de coperte romantice. În definitiv sunt descrise în carte două povești de dragoste, poate chiar trei. Reprezentarea aceasta, posibilă, ar fi, în opinia mea, o mis-reprezentare. Simona Preda scrie desigur proză feminină în sensul în care eroina principală și o mare parte din restul personajelor sunt femei, și deci perspectiva narațiunii este una feminină. Ea nu este în niciun moment însă nici dulceagă și nici lejer-senzuală, precum în cărțile cu coperți lucitoare și strident colorate. Lipsesc cu desăvârșire orice referiri la sex în destăinuirile către psiholoaga, cea mai explicită referință este cea în care eroina regreta că nu a fost iubită ‘așa cum a iubit-o Henry Miller pe Anaïs Nin’. Avem parte în schimb, ca cititori, de o analiză psihologică atentă și sensibilă, de o relatare autentică și sinceră, care își implică cititorii,  despre viața și trăirile unei femei contemporane nouă, pe care ajungem să o cunoaștem și să o simțim aproape. Simona Preda a scris o carte de debut care este atât de bună încât o obliga să continue, însă cel puțin la același nivel de calitate și de emoție.

Puteți cumpăra cartea: Editura Litera/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Sursă fotografii: Litera.ro, Facebook Simona Preda)