”Ludice. Exerciții de umor criptic”, de Gabriel Liiceanu
Editura Humanitas, București, 2019
Concepție grafică și colaje de Angela Rotaru
Gabriel Liiceanu trece, cu un volum ludic, plin de momente amuzante, unele reale, altele imaginate și imaginare, peste registrul său filosofic, pentru a ajunge la cititorii obișnuiți, iar noi, cititorii, putem cataloga încercarea sa o reușită. Avem în exercițiile sale de umor criptic paisprezece texte (inclusiv ”În loc de cuvânt înainte”, tot un exercițiu de umor, până la urmă), în care-și recreează cumva traseul vieții, mai ales după momentul 1989, în cheie umoristică, texte și povestioare care pot face cu ușurință să zâmbească până și pe cei (ne)obișnuiți cu discursul filosofic al lui Liiceanu.
Scriitorul ne vorbește despre mașinile sale – mai cu seamă despre celebrul Siegfried, pe care l-am întâlnit și în alte texte –, despre latura în care se situează în raport cu porcii (fie ei animale, fie ei ființe umane), despre momentele în care devine actor în clipuri publicitare sau despre felul în care se simte la o înmormântare. Unele texte încearcă să justifice cumva postura de patron de editură, punându-se pe rând în pielea autorilor, directorilor, redactorilor, editorilor, pentru a explica în final discuțiile interminabile despre titlurile de carte sau despre ce conțin volumele scrise de unii sau de alții, chiar și de către el însuși.
Discursul amuzanto-filosofic se intensifică și e mult mai valoros atunci când autorul trece dincolo de considerentele din viața personală, pentru a critica tarele societății și ale locuitorilor acesteia. Într-un text foarte bun, intitulat ”Intempestive”, el găsește de cuvine să spună lucrurilor pe nume (și cu voce tare) atunci când ceva îl deranjează la comportamentul celor din jur, intempestiva fiind ”o inițiativă verbală” care uimește interlocutorul prin sinceritate, curaj și nuanța ironică:
”Mărturisesc că mă scot din sărite cei care în magazine, atunci când li se cere la casă să introducă pinul, se uită precaut la persoana din spatele lor și ori acoperă ostentativ POS-ul cu tot corpul, ori fac mâna căuș în jurul lui. Mă simt profund jignit! ”Cum, mă întreb indignat în sinea mea, nu se vede că n-am mutră de borfaș? Ce mitocan!” Așa că aștept să-și butoneze prăpăditul de cod, după care, când termină, îi spun pe un ton tărăgănat: ”V-am văzut pinul!” Până acum toți s-au mulțumit să se uite urât la mine și să mă-njure doar în gând.” (pag. 38)
La fel, regăsim același spirit ironic în textele care vorbesc despre psihoterapie sau despre acele mișcări motivaționale și medicina alternativă, cum ar fi în ”Trei tehnici de minimizare a efortului în viața de zi cu zi. Sau cum să fii mai puțin obosit și să-ți prelungești viața”. În acest text, Gabriel Liiceanu ne oferă trei indicii care ne pot asigura o odihnă mai lungă și eforturi mai mici: dormitul, mâncatul și lucratul pe podea, utilizarea în mod practic și inovativ a papucilor prin casă și metoda sincronicității în pregătirea micului dejun. Cât de reale și eficiente sunt, rămâne să descoperiți din carte sau din următorul pasaj:
”În ce mă privește, după ce am citit cartea lui Rovelli, în viața mea au intervenit câteva schimbări fundamentale. Nu mai dorm în patul din dormitor de la etajul I, ci pe un tatami, în bucătăria de la parter. Prospectez deja posibilitatea amenajării unui dormitor în garajul de la subsol. De citit și scris nu mai citesc și nu mai scriu la birou, ci pe covor, pe burtă, rezemat în coate, în fața biroului. La fel cu mâncatul. Dat fiind că ceasul pus pe podea măsoară un timp mai lent decât cel pus pe o masă, firesc e să mănânci, de asemenea, întins pe jos, în stil roman, sprijinindu-te într-un cot. Drept care mi-am luat cotiere umplute cu gel și, vreme de douăzeci de minute, cât durează în medie prânzul, pot fără probleme să mă sprijin când pe un cot, când pe altul ca să-mi tai, de pildă, friptura în farfurie. De asemenea, deplasarea prin casă – să zicem noaptea, când mă trezesc și mă duc la baie – m-am obișnuit să o fac târâș, pe coate, ca în tranșee, tocmai ca să fiu cât mai mult timp în contact cu solul, unde timpul se scurge mai lent.” (pag. 130-131)
Desigur, putem considera că acest volum este unul de distracție intelectuală, fără să aibă pretenția să fie consistent și cu ambiții pe o perioadă mai lungă. Gabriel Liiceanu nu poate trece de alura sa de intelectual, dar povestește frumos și ne face să zâmbim,”Ludicele” trecând dincolo de vârsta sau ”înțelepciunea” cititorului pentru a ne ilustra cum ar trebui să arate umorul filosofilor.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: Libhumanitas.ro, ZiarulMetropolis.ro, Foto: Cătălin Cioabă)
