„Ultimul rege al Scoţiei”, de Giles Foden
Editura Allfa, Bucureşti, 2008
Traducere din limba engleză de Raluca şi Christian Tănăsescu
Despre cartea lui Giles Foden şi, mai ales, despre filmul cu acelaşi nume, cu Forest Whitaker şi James McAvoy în rolurile principale, a scris colega mea, Delia, acum aproape un an. Pentru o „scurtă analiză paralelă analitică (şi cârcotaşă) între roman şi film”, ar trebuie să vă mutaţi atenţia la articolul de la linkul de mai sus, fiind chiar o analiză pătrunzătoare a spiritului care a condus cartea spre succesul de public din perioada apariţiei sale şi a lipsurilor care au apărut în film, pe care mărturisesc nu l-am văzut încă (dar intenţionez să o fac în viitorul apropiat). Ceea ce vreau să vă spun este povestea care m-a impresionat pe mine, cea a dictatorului Idi Amin.
Într-o zi, doctorul Nicholas Garrigan primeşte o scrisoare de la conducătorul statul Uganda, Idi Amin, care va determina în mare măsură viitorul său apropiat: „Am primit o scrisoare de la ministrul sănătăţii, Jonah Wasswa, prin care eram numit pe postul de medic personal al Preşedintelui Idi Amin – Doctorul Excelenţei Sale – la Casa Statului, una dintre reşedinţele sale. Vă daţi seama, acesta era felul lui Idi de a fi. Pedeapsă sau recompensă. Nu puteai spune nu.”
Cine este însă Idi Amin? Un personaj real, în primul rând, şi în jurul aurei sale, una controversată, una despre care s-a discutat în dese rânduri, îşi construieşte şi Giles Foden romanul său de succes. Nu am aflat dacă doctorul Garrigan a existat aievea, însă evenimentele care constituie fundamentul acestei cărţi sunt preluate din realitate, ficţionalizate, astfel încât romanul să constituie un veritabil roman istoric.
Idi Amin Dada este cunoscut în istorie drept unul dintre cei mai sângeroşi dictatori ai Africii, fiind preşedintele Ugandei între 1971 şi 1979, numărul de oameni ucişi în timpul regimului său fiind estimat între 100.000 şi 500.000. După experienţe interesante ca luptător şi campion de box şi ofiţer în armata colonială britanică, ajunge (autoproclamat) preşedinte al Ugandei cu singura dorinţă de a „reda Uganda negrilor”.
Acţiunile sale, sub imperiul acestei dorinţe, sunt concentrate pe expulzarea străinilor (inclusiv britanici, dar mai ales indieni) şi pe uciderea tuturor persoanelor pe care le considera duşmane lui sau regimului instituit de el (în romanul lui Foden, Garrigan scapă greu de această epurare, dar este conştient în fiecare moment că este în pericol, lucru ce va determina şi încercarea lui de evadare din Uganda, spre Tanzania).
A fost atât un dictator sângeros, dar şi unul controversat, cunoscut în toată lumea pentru excentricităţile sale: a interzis muzica hippie, fusele mini, a fost acuzat de canibalism, era poligam (doar cinci neveste :D), s-a declarat „ultimul rege al Scoţiei” (de unde vine şi titlul romanului), s-a oferit mediator pentru pace în Irlanda de Nord, a pierdut „tronul” în urma unui război inutil cu vecina Tanzania, etc. A murit mulţi ani mai târziu, în exil, în Arabia Saudită, în 2003, după ce în 1989 încercase să revină în ţara sa favorită, dar fără succes.
Una dintre acţiunile despre care aflăm amănunte inedite în carte este cea a acţiunii de salvare a ostaticilor israelieni ţinuţi prizonieri de către terorişti palestinieni, de pe aeroportul din Kampala, capitala Ugandei, din 1976. Despre operaţiunea Entebbe, puteţi afla pe larg informaţii pe Wikipedia. Conducătorul operaţiunii, Jonathan Netanyahu (fratele lui Benjamin Netanyahu) a fost ucis în misiunea de salvare şi a devenit unul dintre eroii istoriei recente a Israelului.
Toată perioada dictaturii lui Idi Amin Dada este reliefată în această carte superbă a lui Giles Foden, dar şi amănunte interesante asupra vieţii africane şi, în special, a celei ugandeze. Oare ştiaţi cum acţionează bursucul de miere?: „Waziri mi-a spus despre bursucul de miere şi despre pasărea care îl ghidează spre aceasta. Este o pasăre care ţopăie, conducându-l astfel pe bursuc la vreun stup care este prea solid pentru ca pasărea să poată avea acces la el. Bursucul îl deschide cu ghearele lui lungi din faţă, mănâncă conţinutul, iar ce rămâne este de ajuns pentru pasăre. Mai auzisem despre ceva asemănător înainte – dar ceea ce m-a surprins a fost felul în care bursucul scapă de înţepăturile albinelor: se pare că mai întâi face cu gheara o mică gaură în stup, apoi se întoarce, se încordează şi le împroaşcă pe albine cu un jet de gaze toxice din fund.”
