Ultimele o suta de zile, de Patrick McGuinness

Ultimele o suta de zile, de Patrick McGuinness
Editura Polirom, Colectia Biblioteca Polirom, Iasi, 2012
Traducere şi note de Ana-Maria Lişman

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Patrick McGuinnes este un scriitor puţin cunoscut în spaţiul cultural românesc sau, cel puţin, a fost până la publicarea volumului „Ultimele o sută de zile”. Născut tocmai în Tunisia în 1968, mama lui fiind belgiancă francofonă, iar tatăl său cetăţean britanic cu decendenţă irlandeză, după cum numele său o relevă indubitabil, a crescut şi trăit în Venezuela, Iran, Anglia, Belgia şi România, experienţa pe care a folosit-o pentru a publica anul trecut primul său roman The Last hundred days care a cunoscut un relativ succes în spaţiul anglofon, fiind răsplătit chiar cu prestigiosul premiu britanic Costa Book Awards. Traducerea rapidă a lucrării în limba română rămâne lăudabilă căci ne oferă posibilitatea de a ne privi trecutul recent în oglindă. Însă este această oglindă una autentică sau doar tremuratul unei ape care, ştim bine, distorsionează imginea celui care se oglindeste?

Atunci când deschizi o carte a cărei titlu este “Ultimele o sută de zile” iar subtitlul, cel de prezentare “Un roman despre sfârşitul comunismului în România” ai anumite aşteptări justificate, mai ales dacă este scris de un străin, Patrick Mc Guinness, care s-a aflat în acele moment de cumpănă în Republica Socialistă Română având posibilitatea de a observa, oarecum detaşat, dar atent, prăbuşirea unei lumi corupte până în măduva oaselor şi naşterea alteia, cam la fel de viciate, din start. Din nefericire, lectura volumului ‘Ultimele o sută de zile” s-a dovedit o adevărată încercare, challange– pentru a fi în pas cu timpul şi limba în care a fost scrisă cartea- pentru răbdarea noastră.

Firul narativ al cărţii este cât se poate de simplu chiar dacă autorul încearcă să-l transforme într-unul complicat şi complex (nu este!): un lector englez ajunge în România lui Ceauşescu la jumătatea lui aprilie 1989 pentru a preda limba şi literatura engleză la Universitatea din Bucureşti. Prima observaţie: din aprilie până în 22 decembrie 1989 sunt mai multe zile decat cele o sută clamate în titlul cărţii. O altă metodă pentru a atrage atenţia publicul anglofon? Passons. Dacă volumul ar fi rămas netradus, ar fi reprezentat doar o altă descriere insolită a dictaturii lui Ceausescu, una exotică, nebună şi totalitară, amestec de stalinism sovietic cu influenţe nord-coreene, imposibil de înţeles de către cititorii anglofoni care, până la urmă, nu au experimentat niciodată un asemenea sistem kafkian, pe propria lor piele.

Versiunea românească a cărţii presupune un risc destul de mare tocmai pentru că noi, românii, cam ştim (sau măcar avem iluzia) ce s-a întâmplat în anul 1989, de aceea nu putem să nu remarcăm numeroasele inadvertenţe istorice pe care autorul le livreaza cititorilor (Euronews ar fi transmis Revoluţia din decebrie 1989, “În faţa gării, o statuie a Tovarăşului, din marmură albă, domină puţinătatea împrejurimilor”[1]– nu ţinem minte ca România să fi fost împânzită de statuile lui nea Nicu, nu încă, urma, probabil, “Pe vremuri, ţăranii care trăiau în apropierea de graniţe îşi construiau bisericile pe roţi, ca să le poată muta ori de câte ori erau călcaţi de turci”[2] un cutremur devastator de pământ ar fi avut loc în ajunul revoluţiei, oferind regimului communist un nou prilej pentru a dărâma vechiul centru istoric al Bucureştiului, grevele muncitoreşti din Timişoara ar fi declanşat evenimentele din capitala Banatului „lucrătorii de la uzina petro-chimică Timis oferiseră armatei un ultimatum: alaturaţi-vă nouă sau părăsiţi oraşul; dacă nu, detonăm uzina şi, odată cu ea, mare parte din oraş”[3] şi ar fi fost urmate de alte greve muncitoreşti în Bucureşti; în ajunul Revoluţiei Constantin Manea, nomenklaturistul umanist de la Interne care mirosise bine de unde bătea vântul schimbării, foloseşte metoda fostului ministru al Apararii, Victor Stănculescu, pentru a fugi de răspunderea implicării în represiune- piciorul în ghips- iar la reşedinţa acestuia, zăpada era dată cu lopată în zilele premergătoare revoluţiei când toată lumea ştie ce vreme frumoasă a fost atunci, fără strop de zăpadă! etc.)

Este drept, acest talmeş-balmeş istoric, condimentat totuşi şi cu informaţii exacte despre evoluţia României din acele momente,  poate fi scuzat cu uşurinţa prin recurgerea la argumentul că volumul nu este unul de literatură memorialistică sau o analiză istorică exactă ci un roman în care ficţiunea poate lucra aşa cum doreşte, recompunând elemente disparate pentru a oferi imaginea de ansamblu dorită de autor. De acord, însă atunci când jonglezi cu date şi evenimente istorice uşor verificabile, o minimă coerenţă trebuie avută în vedere. Măcar eludezi anumite informaţii de care nu eşti sigur!

Acţiunea, relatată la persoana întâi, este un amestec eterogen între un thriller poliţisto-politic, una de dragoste (autorul trăieşte un scurt dar intens amor, foarte improbabil, cu fiica ministrului adjunct de Interne, Constantin Manea, al carei prenume este şi mai fatasmagoric, Cilea, şi care se termină rapid pentru că Cilea revine la mai vechea pasiune faţă de un alt mafiot dubios, Belanger, cel căruia autorul i-ar fi luat locul de lector) cu ample referiri la situaţia societală dezastruoasă din România lui Ceauşescu. La aceste ingrediente se adaugă şi implicarea britanicului în mişcarea de rezistenţă anticomunistă (!-care?) infiltrata de Securitate, ample referiri la demolarea vechiului Bucureşti şi incursiuni în istoria comunismului românesc, totul aşezat pe fundalul unei societăţi în descompunere, dar care avea să-şi revină rapid tocmai sub conducerea nomenklaturiştilor nemulţumiţi, reuniţi în Frontul Salvării Naţionale a cărui constituire este mult antedatată. Pentru această corespondenţă, McGuinness foloseşte prototipul lui Trofim care nu este nimeni altcineva decât un Silviu Brucan profund umanizat.

Singurele bârne care susţin edificiul narativ al cărţii sunt tocmai cele care sunt extrase din realitatea istorică nealterată, brută şi brurtală, imaginile unei Românii aflate la capătul suflării şi răbdării, România anului 1989.”Plictiseala totalitară este altfel (faţă de plictiseala din Vest-n.m). O stare de aşteptare deja încărcată de dezamagire, în care evenimentul şi anticiparea sa se împletesc într-un ciclu neîntrerupt de tensiune şi acalmie.”[4] „Aici, în România lui Ceauşescu, totul era lipsă şi absenţă, spaţiu neumplut, iar lumea suprabundenţei materiale părea la fel de extraterestră precum legile fizicii în Star Treck”[5] Autorul descrie pertinent complotul care a dus la preluarea puterii de către forţele nomenklaturist reciclate dar marşează şi pe ideea existenţei a două tendinţe în Securitatea lui Ceauşescu, Securitatea bună şi patrioată versus Securitatea vicioasă, violentă, sadică, ceea ce este greu de dovedit chiar dacă o întreagă pseudo-literatură apologetică al cărei cap de afiş a fost, în mod incontestabil, Pavel Coruţ, a făcut totul pentru a demonstra existenţa unei Securităţi patrioate! De asemenea, este imposibil de precizat  care din cele doua a învins (daca au existat două), cert este doar că Securitatea a reuşit să se substituie oricărei forme de justiţie popular-revoluţionară, ba mai mult, să preia o bună parte din controlul României politice şi economice postdecembriste (care este ponderea este deocamdată prea devreme de stabilit!)  Concluzia lui McGuinness îşi păstrează actualitatea şi s-a dovedit a fi fost realitatea postdecembristă cu exactitate „La bordel nou, aceleaşi curve bătrâne…la urma urmei, experienţa e de apreciat la o curvă…”[6]

Dacă Patrick  McGuinness s-ar fi mulţumit să se concentreze doar asupra celor trăite în mod real şi nemijlocit în perioada în care a fost în România ultimelor luni ale regimului ceauşist (ne-a fost imposibil să descoperim cât a zăbovit el cu adevărat în ţara noastră), ar fi conferit cărţii o doză de autenticitate memorialistică de prim ordin, iar volumul său nu ar fi fost un eşec, în opinia noastră, cel puţin. Lectura cărţii sale ne lasă impresia că McGuinness a căutat mai degrabă obţinerea recunoaşterii literare în spaţiul anglofon. În ce măsură a reusit, rămâne un subiect care merită dezbătut, însă cititorul român va fi destul de greu de captivat cu relatarea ficţională a unor evenimente care au avut în mod logic, o cu totul altă semnificaţie pentru el, mult mai profundă şi directă. Vorba aia, tocăniţa engleza (celebra the stew) nu prea seamănă cu ghiveciul românesc!

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.