”Tu n-ai trăit nimic”, de Gabriel H. Decuble
Editura Cartea Românească, București, 2014
Pentru un jurist, modalitatea în care este construită cartea lui Gabriel H. Decuble poate reprezenta un impuls important atunci când dorește să o citească. Imaginați-vă, cei care sunt cunoscători ai fenomenului, că vi se dă un dosar de urmărire penală pe mână și acest dosar, incriminatoriu pentru personajul principal, constituie însăși cartea. Un rechizitoriu, câteva documente strânse cap la cap, mesaje electronice urmărite și apoi puse pe hârtie, postări și comentarii de pe un blog, iată o premisă interesantă pentru o carte ce se anunța la fel. Un concept unic, care m-a determinat să las ordinea obișnuită a cărților citite de mine și să mă angrenez în ”Tu n-ai trăit nimic”.
Naratorul-editor, care nu intervine niciodată în povestire, cu excepția unei note introductive și a unui epilog, tocmai a fost detașat de la DNA la o procuratură obscură, de la o judecătorie de sector, și a primit mai multe maldăre de dosare nesoluționate. Cazul lui Emil Blaj i-a tras atenția de la început, tocmai pentru că era atipic: un băiat normal se îndrăgostește de o fată ”emo”; deși pare că niciodată sentimentul nu este reciproc, fata nu îl respinge fățiș, așadar relația continuă cu zbaterile de rigoare; el este, la un moment dat, urmărit penal și căutat de procurori și polițiști pentru deținere și trafic de droguri, dar și pentru șantaj. Dacă ultima parte este de înțeles pentru un dosar de urmărire penală, eram curios să descopăr povestea de dragoste dintr-un rechizitoriu.
Până la urmă, nu a fost vorba nici de una, nici de alta. Din ”dosarul de urmărire penală” ce constituie propriu-zis corpul romanului, aproape nimic nu ne face să descoperim infracțiunile de care era incriminat Emil Blaj. Mesajele sale electronice, urmărite de procurori după anumite cuvinte cheie (precum zăpadă, praf, iarbă, albitură, marfă, pastilă, pulbere etc.) care sugereau folosirea drogurilor, nu sunt decât o adunătură de mesaje venite dinspre partea lui Emil (majoritatea) către prietenul său plecat în Spania, George, în care acesta îi mărturisește pasiunea sa pentru Selena. O iubire adolescentină (până la urmă, personajul are doar nouăsprezece ani), care de la distanță și dintr-o perspectivă subiectivă nu are nimic diferit față de poveștile de dragoste pe care le trăiam și noi acum ceva timp: timiditate, cucerire, ambiție, tactici, din partea unuia, distanțare, lipsă de implicare, dăruire de speranțe sau negare, din partea celuilalt. Desigur, Emil este îndrăgostit:
„Așa-mi vine și mie câteodată să o mulg pe Selena, să-i cuprind sânii cu mâinile și să-i strâng tare de tot, până plesnesc de laptele negru care-i inundă sufletul. (Oricum, expresia cu laptele negru am luat-o dintr-o poezie de-a ei.) Așa îndrăgostit n-am mai fost de când aveam 14 ani, o mai ții și tu minte pe respectiva Simonă care a tăiat-o în Canada cu familia, de am plâns-o doi ani după aia. Cam așa simt și acum, același nod în gât, aceeași nerăbdare veșnică, nu-mi găsesc starea nicicum, vreau s-o văd, s-o simt în apropierea mea, să stăm împreună mult mult timp, îmbrățișați atât de strâns, încât să ne dăm duhul împreună.”
Din păcate, din punctul meu de vedere, Gabriel H. Decuble îl ratează tocmai pe Emil ca personaj, mai ales dacă avem în vedere că este singurul personaj, celelalte fiind insuficient puse în valoare, iar romanul fiind construit aproape pe mărturia lui Emil, fără să îi ”auzim” și pe ceilalți. Dacă premisa era interesantă – o poveste de dragoste adolescentină – și putea fi măcar un roman siropos decent, Decuble își pierde personajul pe parcurs, într-o încercare de a-l construi mai filosof decât este (dovadă, spre final, sunt filosofiile destul de ieftine din blogul personajului) și a-i dezvolta maturitatea unde aceasta nu există, Emil sfârșind destul de prost pentru ceea ce i se întâmpla atunci în viață.
Dacă este să luăm pasaje disparate, scriitura lui Gabriel H. Decuble pune întrebări importante și dă și răspunsuri adecvate. Personajul de nouăsprezece ani face paralele între literatura modernă și jocurile video, se întreabă cum e posibil ca în instituțiile publice să existe atâta nepotism sau scrie un Mic îndreptar de atitudine pentru tinerii care doresc o carieră în cultura română excepțional, care merită predat la orice școală de Social Media, care trebuie citit sau recitit permanent tinerilor critici, bloggeri, care se consideră buricul pământului în materie de recenzii și prezentări de carte sau de film. Per ansamblu însă, toate acestea reprezintă o amestecătură de credințe și păreri, care par mai degrabă ale autorului decât ale personajului principal, credul, timid și lipsit de curaj în cele mai multe momente.
Desigur, romanul poate fi privit și sub o altă cheie, mai ales de către cei vizați. O copertă inspirată a lui Radu Răileanu ne dezvăluie un pic și din ceea ce se află în interior: romanul generației emo, al acelui ”trend care adesea promovează hipersensibilitatea”, după cum spune Wikipedia. Dacă Selena și prietena sa sunt emo de mai mult timp, Emil este imaginat ca un tânăr practicant și ucenic în această nouă modă. Pentru el nu e o convingere, ci mai mult dorința de a se apropia de Selena îl îndeamnă să adopte o îmbrăcăminte neagră, să își pună câțiva cercei sau să își intituleze blogul ”Pasărea Emo”. Dar, până la urmă, nu este decât un alt depresiv și mi se pare că au apărut tot mai multe astfel de personaje în literatura română contemporană (doar un exemplu: eroul din ”Câteva lucruri despre mine”, de Florin Irimia).
Așadar, mă repet: o premisă interesantă – o poveste de dragoste construită pe un rechizitoriu și un dosar de urmărire penală –, un roman fără mesaj, dar cu mesaje, construit pe un personaj/personaje fade, pierdute pe rând fără a le afla povestea.
1 comment