„Te iubesc, dar nu pe tine”, de Raluca Feher
Editura Trei, București, 2021
În acest an se pare că voi avea parte de noi experiențe în materie de literatură română contemporană. Departe de vechile șabloane, respirând uneori cu furie, alteori cu liberare, autorii români par să îmbrățișeze tot mai mult tendințele mondiale în materie de narațiune. Romanele devin tot mai ample, subiectele tot mai durute, iar abordarea din ce în ce mai cinică. De fapt, chiar cred că era timpul să ieșim din zona pacifismului simulat și să ne îmbrățișăm anxietatea, să admitem că poate fericirea dictată în eterul virtual nu e altceva decât o scamatorie, un soi de teatru al absurdului.
Ralucăi Feher i-a reușit de minune escapismul din granițele vechii literaturi obediente în romanul său „Te iubesc, dar nu pe tine”. Imaginați-vă cu ochii minții acest pasaj:
„Nici mama nu știa ce e dragostea, a găsit cărămida asta pe care scria cu cretă Iubire și a zis: deci asta e Iubirea? Am crezut că e o cărămidă, dar ce știu eu, sunt fată de la țară.”
Nu știu dacă am întâlnit în ultima vreme o resemnare atât de durută în fața impotenței noastre sentimentale. Mara, personajul central, e o persoană cu handicap sentimental. Este o femeie care, în încercarea emancipării sale, devine uscată, rece, dependentă de oameni, un antropofag amoros, un soi de Văduvă Neagră care stoarce din bărbații săi toată forța sau măcar acea rămășiță de putere pe care o mimează aceștia stângaci.
„Și totuși, ce este dragostea, cum aș putea să scriu despre dragoste când pe mine nu m-a iubit nimeni niciodată și eu nu am iubit pe nimeni niciodată…”
Pasageră a unui tren care a ratat stația vieții sale, Mara decide să fugă în muncă, devine o guru în corporația sa, dar gândurile ei, eșecurile ei amoroase nu fac altceva decât să o îndepărteze de fața umană a iubirii. Ea nu știe dacă iubește sau dacă merită să fie iubită. Aceasta se aventurează în relații conjugale sau extraconjugale cu nonșalanță, deși sentimentul de vină e mereu acolo.
„Doaaaamneeee, câte posibile boli de inimă albastră poți să inventezi, ciroza erotică e totuși preferata mea…
Nu știu cât din acest roman e autobiografie și cât e pură ficțiune, dar, dacă mă întrebați pe mine, cred că e un roman excelent despre relația toxică pe care o construim cu propriul nostru sine, despre felul în care putem fi, în egală măsură, călăi și victime, despre cum nu tratăm rănile trecutului și doar le acoperim un preș pe care noi iubiți sau iubite pășesc fără să știe, despre cum respectul de sine se poate dărâma de o dorință avidă de a fi iubită.
„Te iubesc, dar nu pe tine” este un pumn în plexul cititorului, „este povestea unei fete care a crezut că dragostea e chimie, serotonină, dopamină și ocitocină, când, de fapt, dragostea e pură reflexie. Și atunci când ești nimic, oglinda îți va întoarce nimicul către tine”.
Nu știu dacă autoarea a mizat pe scrierea terapeutică, dar mie cartea mi-a descoperit răni despre care credeam că am uitat și care s-au consumat, dar de fapt ele sunt mereu acolo, dosite undeva după un raft plin cu emoții renegate.
