”Lebedele de pe Fifth Avenue”, de Melanie Benjamin
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2018
Traducere și note de Florica Sincu
Truman Capote a fost mereu pentru mine un personaj fascinant și i-am căutat cu încredere și așteptări orice traducere în limba română, orice roman care îl are ca protagonist și orice film care povestește sau reintepretează viața sa. Așa că am citit cu aceleași așteptări mari și romanul scris de Melanie Benjamin și concluzia a fost că aduce informații noi și inedite pentru cei care nu cunoșteau o parte din personalitatea lui Capote.
”Lebedele de pe Fifth Avenue” urmărește o lungă perioadă din cariera de scriitor a lui Truman Capote, cu accentul pe evenimentele care au premers și au condus la scrierea și publicarea ”La Côte Basque 1965” în 1975, o parte din romanul său neterminat, ”Answered Prayers”, capitolul publicat în Esquire generând un scandal de proporții, pentru că o parte din celebritățile feminine ale vremii s-au simțit imortalizate și ”folosite” de marele scriitor:
”Azi, când au deschis revista Esquire, au descoperit că erau jupuite de vii, cu măruntaiele la vedere şi cu sufletele golite, cu toată hidoşenia lor scoasă la lumina zilei. Nu doar a lor, ci a tuturor celor ca ele, din tribul lor, din cercul lor exclusivist, privilegiat, de invidiat. Secrete trădate şi vieţi distruse de vipera strecurată în cuibul lor, de tâlcuitorul primit printre ele.” (pag. 14)
Despre asta este vorba în romanul lui Melanie Benjamin, despre descrierea acestor femei în înalta societate, un grup de femei stilate, elegante și bogate, fiecare unică în felul său. Erau femei pentru care cel mai important moment al zilei era prânzul, neapărat luat la un restaurant de lux, în grup, aranjate excepțional, tocmai pentru a fi văzute în societate, iar totul se învârtea în jurul perfecțiunii: corp perfect îngrijit, un soț perfect, neapărat bogat, copii educați și… perfecți. Aceste doamne ”l-au adoptat” pe Capote, i-au împărtășit bogăția, luxul și bârfele pe care le știau, s-au îndrăgostit mai mult sau mai puțin de el (homosexual convins) și au fost apoi portretizate fără ocolișuri în povestirea cu pricina, într-o perioadă în care nu mai avea inspirație și era îmbuibat de alcool. Dar succesul său trebuia cumva întreținut și nu i-a păsat de consecințe.
Este un roman care poate fi descris în două tonuri diferite: pe de o parte, este o descriere foarte bună a lumii aristocratice americane de după cel de-al doilea război mondial, al localurilor de lux, al familiilor bune, al felului în care întreaga lume se învârtea în jurul doamnelor din înalta societate, inclusiv lumea literare; pe de altă parte, este un excelent roman despre Truman Capote omul, cel care este descris foarte bine atât în ceea ce privește trăsăturile fizice, cât și în privește conștiința morală (dacă există!), un geniu alintat de toată lumea, pentru ca apoi să trădeze fără niciun regret, invidios pe Harper Lee, prietena din copilărie și autoare de succes, dornic mereu de bârfe, pe care le notează conștiincios, pentru mai târziu, în memoria prolifică:
”O asemenea făptură minusculă, efeminată, îmbrăcată în costume de catifea, cu şosete roşii, cu un şal ridicol de lung fluturând în jurul lui ca o hlamidă purtată la încoronare, care declama, la sfârşitul unui dineu:
— Acum am să ne aşezăm aici, ca fetele, şi-o să tragem o bârfă.” (pag. 30)
De citit, mai ales de fanii Capote!
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction.
”Oscar și Tanti Roz”, de Eric-Emmanuel Schmitt
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2018
Traducere de Marieva Ionescu
Pe Eric-Emmanuel Schmitt, l-am tot evitat, deși colegii mei i-au tot citit și recenzat cărțile. Am răsfoit unele dintre ele și cam toate mi s-au părut destul de ușurele pentru gustul meu, autorul fiind mereu în căutarea unor subiecte comune, dar incitante, cu care să încânte publicul. Oare să fie asemănător cu Coehlo?, m-am întrebat. Prilejul de a-i citi o carte în totalitate a venit odată cu o discuție aplicată asupra romanului ”Oscar și Tanti Roz”, care urma să se întâmple la Clubul de Lectură din Câmpina.
Personajul central este Oscar, bolnav de leucemie în stadiu terminal, un copil de doar 10 ani, pe umerii căruia a căzut suferința lumii întregi. El se află într-un spital, supravegheat de doctori inimoși și de asistente grijulii, dar speranța lui de viață este zero. Deprimat, pierdut în spațiu, distanțat de niște părinți pe care nu îi înțelege, acceptă provocarea asistentei sale preferate, atenta și binevoitoarea Tanti Roz, de a-i scrie o serie de scrisori lui Dumnezeu. Această soluție, așadar, se dovedește scăparea și scheletul acestui roman, pentru că este necesar ca un astfel de copil, a cărui soartă este decisă de suferință, are nevoie de un pic de fericire și de împăcare cu cei din jur.
Scrisorile se dovedesc emoționante, la fel cum emoționant și plin de învățăminte se dovedește jocul privind ”creșterea” sa, într-o zi cât alții în zece ani, precum Făt-Frumos-ul din basmele noastre. Sunt mărturisiri sincere, care durează câteva zile, dar care aduc oricărui cititor sensibil lacrimi în ochi. ”Oscar și Tanti Roz” este un volum emoționant, care se citește rapid (are puțin peste 100 de pagini), poartă întreaga suferință a sufletelor nevinovate, dar este, în același timp, și foarte amuzant:
”O singură chestie n-am făcut, sărutul ăla cu limba, lui Peggy i-a fost frică să nu se aleagă cu vreun copil. Dumneata ce crezi?
— Cred că bine a făcut Peggy.
— Da? Poţi să faci copii dacă te săruţi pe gură? Ar însemna deci să am vreunul cu Chinezoaica?
— Calmează-te, Oscar, şansele sunt mici. Chiar foarte mici.” (pag. 33)
Dar ce părere am despre scrierea lui Eric-Emmanuel Schmitt, că tot vorbeam mai sus: nu mă convinge, mi se pare că trage de subiecte lacrimogene sau foarte prizate de public, pentru a avea succes. Iar cel mai de succes roman al său, în ciuda unor calități care nu pot fi contestate, nu poate fi altceva decât un roman de week-end, care stârnește emoții și lacrimi, dar nu poate fi considerat o capodoperă. Discuția însă, poate fi continuată la nesfârșit.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction.
”Pădurea întunecată”, de Nicole Krauss
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2018
Traducere din engleză și note de Luana Schidu
Nicole Krauss urmărește aici două personaje diferite, două personaje care nu se cunosc și nici nu se vor cunoaște vreodată. Ea este scriitoare cu oarece succes, mai ales în America și Israel. El este un fost avocat, fost afacerist de succes, care decide spre finalul vieții să renunțe, prin donații, la bucurile sale cele mai de preț. Destinele lor sunt urmărite în paralel, în capitole diferite, sensul acestora fiind călătorii inițiatice spre un scop final, călătorii ce nu pot avea lor în altă parte decât în Israel, țara natală și formatoare pentru amândoi.
Așadar, un ansamblu interesant, dacă nu din perspectiva vieții ambilor, măcar din perspectiva locului pe care îl aleg sau le este ales să fie locul de descoperire a sensului vieții lor, Israel. De altfel, Țara Sfântă este unul dintre personajele principale și importante ale romanului, fiind descrise atât locurile comune din Tel Aviv sau Ierusalim, cât și câteva dintre locurile mai puțin cunoscute turismului religios, precum deșertul Negev, pădurile dinspre Kinneret (Marea Galileii, pentru cei care nu cunosc terminologia) sau Ein Gedi-Marea Moartă-Masada. Civilizația și oamenii de aici sunt cu totul altfel decât în Europa sau America, iar personajele o simt:
”Aici mă simțeam în largul meu cu oamenii, cum nu mă simțeam niciodată în America, fiindcă se putea vorbi despre orice, puține lucruri erau ascunse sau reținute, oamenii erau însetați să primească orice avea celălalt de oferit, oricât de tulbure sau de intens, și această deschidere și promptitudine mă făceau să mă simt mai vie și mai puțin singură; mă făceau să simt, cred, că viața autentică era încă posibilă. Multe lucruri care erau posibile în America erau imposibile în Israel, dar în Israel era de asemenea imposibil să nu simți nimic, să nu provoci nimic, să mergi pe stradă fără să exiști.” (pag. 80)
Dincolo de aceste personaj – Israelul -, există senzația că nu este nimic. Reîntoarcerea celor două personaje principale în Israel ar fi trebuit să însemne, pentru cititor, și descoperirea sensurilor și motivațiilor acestora. Numai că destinul acestora este complet neînțeles și mai toate firele romanului rămân undeva în aer. Dacă nu aș fi un cititor perseverent, care nu lasă o carte din mână decât rareori (o dată la ceva ani), aș fi renunțat pe la pagina 100, hai 150. M-a atras apoi un fir interesant, cel care construia o istorie alternativă a lui Franz Kafka, cel care și-ar fi înscenat propria moarte din 1924, pentru a emigra în Palestina, țara sa de suflet, pentru a supraviețui încă ceva zeci de an, ca simplu grădinar, prin Tel Aviv, Kinneret și deșertul Iudeii.
Dar dincolo de asta, mai nimic. Deși o mai citisem pe Nicole Krauss, iar volumele sale fuseseră lăudate, cred că ”Pădurea întunecată” este un roman fără prea mult sens, fără un scop și destul de dezlânat. Păcat, pentru că premisele și locul desfășurării acțiunii erau intersante, dar senzația finală este că personajele nu au încotro să se îndrepte, tocmai pentru că nici autoarea nu a avut nicio idee.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction.
