”Bivolul Nopții”, de Guillermo Arriaga
Editura Vellant, Colecția Endorfiction, București, 2017
Traducere de Liliana Pleşa Iacob
Bivolul Nopții se deschide cu două citate aparținând lui Charles Bukowski și unul lui Martin Luis Guzman:
”Mie, străfulgerările din ochii săi mi-au revelat brusc faptul că nu aparținem unei singure specii, ci mai multora, și că de la specie la specie există, în cadrul genului uman, distanțe imposibil de parcurs, lumi ireductibile la un termen comun, incapabile să producă aceeași senzație de vertij atunci când din sfera uneia privirea scrutează adâncimile celei opuse.”
Cei care sunt interesați de literatura sud-americană contemporană vor regăsi în romanul lui Guillermo Arriaga o poveste care cu siguranță le va capta atenția și interesul. Cultivând intens un sentiment al sfârșitului, personjele sale ajung în punctul în care refuză de-a dreptul și viața, fugind de ea și de asumarea unor responsabilități și fiind incapabile să ia decizii în situații limită.
Bivolul Nopții, un roman psihologic, tenebros, cu accente detectivistice, se citește destul de rapid și ar fi avut nevoie de o abordare mai profundă a subiectului. Construit mai degrabă ca un roman cinematic, lasă prea puține spații cititorului să palpeze subiectul și să încerce să elucideze enigmele. Am avut câteva tentative parcurgând romanul, ba să îmi imaginez că de fapt Gregorio nu ar fi murit, ba că de fapt Manuel avea personalitate multiplă, dar Arriaga a construit abil alte scenarii legate de cursul poveștii, dărâmându-mi rând pe rând toate ipotezele.
”În joia aceea mi-am pus tricoul negru, nu ca să sfidez privirile curioase, ci ca să-mi amintesc că trecutul nu se poate extirpa – oricât de mult ne-am strădui, că el rămâne ca o veche arsură care din când în când ne deranjează și că e mai bine să trăiești cu el decât împotriva lui.” (pg. 24)
Guillermo Arriaga Jordán, autor, scenarist, regizor si producator mexican născut în 1958, este un virtuoz al scenariilor dificile, cu situații disperate, alimentate de tristeți exacerbate. Având un stil destul de tăios, care nu permite reflecția la momentul citirii, scriitura lui Arriaga te pune pe gânduri mult după ce ai terminat lecturarea romanului. Structurat în jurul unui triunghi amoros ciudat, Gregorio, Tania, Manuel, acesta prezintă povestea din perspectiva lui Manuel, care experimentează o vină existențială. După sinuciderea lui Gregorio, un tânăr care avea probleme psihice și care în ultimii ani ai vieții fusese deseori spitalizat, Manuel și Tania sunt urmăriți de umbra sa prin diverse tertipuri pe care le regizase înainte de moarte pentru a se răzbuna cumva pentru relația pe care cei doi o aveau câtă vreme el era logodit cu Tania. În joc intră și frații și surorile celor doi, părinții lui Manuel, dar și un personaj misterios, parcă un alter ego al lui Gregorio, care alimentează drama și situațiile bizare.
”La priveghi n-a venit multă lume. Chiar dacă vestea se răspândise cu repeziciune, prea puțini au îndrăznit să-și prezinte condoleanțele: cadavrul unui sinucigaș este întotdeauna tulburător. (…)
”Tania nu voise să vină nici la caplă, nici la crematoriu. Pentru ea, Gregorio nu era încă mort. Mi-a spus-o în dimineața aceea. Mai pune el ceva la cale, mă asigurase ea. Gregorio nu pleacă așa, cu una, cu două. (…) Nu uita că e un Rege Midas al distrugerii, declarase cu convingere.” (pg. 15-17)
Personajele imaginate de Guillermo Arriaga sunt mai toate nesigure, au probleme legate de respectul de sine, dar și cu cei din jur. Create cu predilecție imperfecte, sporesc deseori starea de tensiune a romanului, apăsarea psihologică devine în multe puncte destul de mare, iar eroii devin impulsivi și chiar agresivi. Poate fi gândit ca un joc în care reacțiile personajelor sunt urmărite în situații de criză, până la momentul în care Manuel consideră că nu mai are nimic de pierdut și se dă oarecum bătut. Însă tocmai de aici lucrurile încep să se așeze, el începe să acționeze mai lucid și până la urmă lucrurile reintră într-un soi de normalitate, deși alta decât cea pe care și-o imaginase inițial.
Iluziile se confundă deseori cu realitatea, iar sinuciderea lui Gregorio declanșează o isterie generală printre cei mai apropiați prieteni ai săi, dar și un întreg flux de evenimente menite să-l ajute pe fiecare să se gândească la ce vrea cu adevărat de la sine și de la persoana iubită. Pendulând între iubiri fugare și marea dragoste a vieții sale, Tania, Manuel rătăcește de câteva ori în labirintul imaginat de Arriaga, reușind de abia în final să vadă ceea ce fusese totdeauna chiar în fața ochilor săi. Mi-a amintit de jocul psihologic din Detectivii din Louisiana sau de presiunea creată in 21 de grame, unde Arriaga a dovedit aceeași măiestrie în arta construcţiei textului.
Manuel și Tania primesc post mortem cheile de descifrare lui Gregorio, care nu sunt nici pe departe rudimentare, ci necesită mult efort imagistic și intelectual pentru a elucida misterul lăsat în urmă după dispariția acestuia, dar și pentru a reuși să iasă de sub plasa pe care el o întinsese asupra lor.
”În cutie se găseau cele patru pachete, legate cu panglici de culori diferite: verde, albastru, roșu și negru. Selecția panglicilor nu era întâmplătoare. Trebuia să existe o intenție, o ordine premeditată. (…) Pachetele cu cel mai amenințător conținut aveau probabil panglică verde, fiind vorba de o culoare neutră, sau albastră, căci așa era răsuflarea bizonului nopții (nu degeaba insistatse Greogiro să ne tatuăm cu cerneală albastră.” (pg. 122)
În ciuda analizei pe care Manuel este nevoit să o realizeze deseori pentru a încerca să rămână lucid de-a lungul evenimentelor, textul nu stagează, ci își păstrează ritmul și direcția pe tot parcursul romanului. Plin de situații imprevizibile, când te-ai aștepta într-o scenă să regăsești cu siguranţă anumite personaje, dar ele refuză să mai apară, romanul lui Arriaga captivează imediat și în ciuda celor 300 de pagini nu există momente de plictis. Nu avem parte de pasaje sofisticate, ci de unele mai degrabă tăioase, în care parcă vedem naratorul, pe Manuel, privindu-se în oglindă întrebând-se cine este. Cu suflarea bivolului imaginar mereu în ceafă, reușește să oprească transformarea nebunească și să își recapete luciditatea.
Personajele par să încerce să scape de sub pecetea unui destin prestabilit, experimentând pe rând prietenia și ura, orgoliul și iubirea, frica și moartea sau suflarea morții, adică bivolul negru. Viața este prezentată destul de dur, viața într-un Mexico City murdar și ploios, cu atmoseferă apăsătoare, care parcă accentuează și distanțele care apar între personaje în situațiile limită. Amestectul de abject și sublim, de regăsit la toate personajele cheie, fascinează și uimește deopotrivă, creând totodată senzația de apropiere. Jocul este răscolitor, Manuel vrea să lupte cu cineva, însă acest cineva nu mai există. Atunci când apare un înlocuitor sau umbra celui mort, resursele se adună și jocul își schimbă miza.
Folosind metoda I Ching (pg. 230), Cartea Schimbărilor, utilizată din cele mai vechi timpuri ca oracol, Manuel încearcă să decopere enigmele care se succed în viața sa după dispariţia lui Gregorio. Dincolo de faptul că nu primește răspunsurile pe care le caută, el se alege cu noi întrebări, cu noi probleme la care este somat să găsească un răspuns pentru a nu călca pe urmele prietenului său. ”Fiecare individ povestea propria versiune” sintetizează cel mai bine ce se petrece de fapt în romanul lui Arriaga, pentru că fiecare personaj trăiește și acționează după propriile reguli, intersectându-se doar la intervale regulate cu ceilalți.
Un roman care mi-a plăcut în special prin prisma faptului că pune o întrebare dificilă: până unde poți merge pentru a-ți împlini dorințele sau poftele. Care sunt limitele? Apoi, este moartea realmente tangibilă? Și dacă da, care este sensul acesteia? Arriaga dirijează magistral jocul cu Bivolul Nopții, reușind să creeze un roman care are de toate: substanță, suspans, personaje dificile, erotism, poveste care se susține, răsturnări de situație și care argumentează teoria că trecutul nu numai că nu poate fi eludat, dar lasă urme totdeauna în noi. Și e mai bine să învățăm să trăim cu ele, decât să încercăm să le ascundem.
