”Iernile sufletului. Despre tihnă și refugiu în perioade dificile”, de Katherine May
Editura Nemira, Colecția Orion, București, 2021
Traducere din limba engleză și note de Andreea Călin
Încep prin a reda o notă introductivă a traducătoarei, care explică titlul și transpunerea lui în românește. Vom ști astfel mai bine la ce ne putem aștepta:
„În limba engleză substantivul winter (iarnă) poate fi folosit și ca verb (to winter), de unde și titlul original al cărții, Wintering, dar nu neapărat cu sensul de hibernare sau iernare. Acțiunea pe care o descrie verbul, mai ales în această carte, este aceea de a trece conștient prin perioadele dificle ale vieții, de a-ți asuma un moment sau o perioadă în care lucrurile nu merg bine (din varii motive și pe diferite planuri ale existenței), de a-l parcurge atent și învățând ceva din experiența respectivă. Pe parcursul cărții, traducerea în română încearcă să aproximeze acest sens (imposibil de redat ca atare) prin expresii ca trăirea iernii sau iarna sufletească.”
Iarnă, deci. Anotimpul rece. Autoarea, englezoaică – simpatică după cum arată în poza deloc iernatică pe care ne-o prezintă, ne plimbă în cele șase capitole ale cărții plus un prolog și un epilog, prin lunile mai mult sau mai puțin reci ale anului. Din septembrie până-n martie, orice, numai vară să nu fie (ceea ce nici nu-i prea greu, pentru că se știe dinainte cam în ce zi a cărei săptămâni din ce lună cade vara englezească). Dar evenimentele comentate în capitolelele care poartă nume de luni friguroase au o prea mică legătură cu specificul lunilor respective. Au însă legătură cu stările sufletești ale autoarei. Adică dacă starea ei sufletească este așa și așa, ne aflăm în septembrie. Dacă e rea, precis ne aflăm în decembrie sau ianuarie, ca să nu mai spun de februarie. Brrr:
„Cu toții ne trăim iarna sufletească la un moment dat, iar unii și-o trăiesc la nesfârșit. Iarna sufletească este un anotimp petrecut în frig. E o perioadă nefertilă din viață, când ești separat de lume, te simți respins, tras pe linie moartă, blocat în evoluție sau distribuit în rolul unui străin. Și e inevitabilă. Ne place să ne imaginăm că e posibil ca viața să fie o vară eternă și că am eșuat esențial în a realiza acest lucru în ceea ce ne privește. Visăm la un habitat ecuatorial, de-a pururi aproape de soare, mereu în plin sezon. Dar viața nu e așa.”
Firește că nu e! Însă cum știam asta dinainte, lectura cărții nu ne găsește nepregătiți. Iarna are totuși frumusețea ei intrinsecă, dincolo de faptul că ne echilibrează trăirile. Acel habitat ecuatorial de-a pururi aproape de soare este totuși greu de suportat de-a lungul întregii vieți – așa că nu-i de mirare că europenii, după ce au străbătut toată Africa, s-au stabilit doar în sudul ei extrem. Acolo unde există și anotimpuri calde, dar și reci, chiar dacă pe dos decât cele din locurile de unde veneau. Căci după un timp te adaptezi și detaliul începe să nu mai conteze. Ceea ce contează este că există de toate și că viața așa e și ea.
Nu știu dacă faptul că pe autoare o cheamă May, că poartă adică numele unei luni blânde care aduce primăvara către vară, are vreo legătură cu ceea ce o preocupă și cu felul în care scrie – adesea cei al căror nume au și alte semnificații decât cele strict onomastice sunt influențați de ele în demersul lor. Chiar fără să-și dea seama. În cazul acesta pare a avea, și poate că nu întâmplător Katherine May folosește lunile anului, fie ele și altele decât luna ei tutelară, spre a-și exprima trăirile. Transformările prin care trece natura în timpul iernii pentru a supraviețui frigului i-au dat puterea de a continua: „Și eu trebuie să-mi port crucea: sentimentul că, în loc să fie considerată imorală, periculoasă sau prostească, crearea ritualurilor pentru a găsi sensuri mai profunde în lume merită senzația de stânjeneală care vine la pachet cu ele.”
Dar autoarea merge și mai departe, bucurându-se de tristețea răcelii, de puterea vindecătoare a naturii chiar și în ipostazele ei aparent ostile. Și toate astea nu sunt doar rodul imaginației cuiva care-și construiește senin ideile și le pune pe hârtie, cum fac unii scriitori, ci este pură autobiografie. Lucruri trăite, suferințe îndurate și depășite prin scris. Cum tot scriitorii fac. Cei buni. Și, în sfârșit, ceea ce pare a fi concluzia:
„O idee care mă convinge întotdeauna, dar pe care par s-o uit mereu: că viața este, prin însăși natura ei, incontrolabilă. Că n-ar trebui să mai încercăm să ajungem la starea de confort și siguranță și să găsim, în schimb, o modalitate radicală de a accepta schimbarea permanentă și imprevizibilă care este adevărata esență a vieții. Suferința noastră vine din lupta pe care o purtăm cu aest adevăr fundamental: A fugi de frică înseamnă frică, a te lupta cu durerea înseamnă durere, a încerca să fii curajos înseamnă că ești înfricoșat. Nu există scăpare, și singurul moment pe care ne putem baza este prezentul: ceea ce știm și simțim chiar acum. Ceea ce nu înseamnă că dacă putem să deprindem acest truc de gândire, toate visele noastre se vor împlini și schimbarea va înceta să mai aibă loc. Căci singurul lucru pe care-l putem controla este reacția noastră.”
Sigur că nu aici întâlnim pentru prima dată o astfel de concluzie, ea vine de fapt din vremurile vechi, dar haina în care o îmbracă autoarea i se datorează în întregime. Când vorbește despre viața ei, despre visurile ei, despre suferința ei. Despre anotimpurile ei reci.
Puteți cumpăra cartea: Editura Nemira/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografie autoare: https://www.audible.com/author/Katherine-May/B00385NHS6)
