„Înfruntare la nivel înalt. Misterul convorbirii telefonice Stalin – Pasternak”, de Ismail Kadare
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2022
Traducere din limba albaneză de Marius Dobrescu
Ismail Kadare, scriitorul albanez născut în 1936, nu mai trebuie să demonstreze nimănui nimic. Este considerat printre marii scriitori ai secolelor în care a trăit și a scris. A fost recompensat cu premiul ManBooker International în 2005 și cu Premiul Ierusalim în 2015. Face parte din categoria scriitorilor care sunt iubiți, citiți și cumpărați de public, sunt apreciați unanim de critici și care nu au primit Premiul Nobel pentru Literatură – o categorie cu mult mai aleasă și mai valoroasă decât cea a scriitorilor care au primit Premiul. A debutat ca poet, s-a conscrat ca romancier, iar în ultimele sale cărți a abordat genuri diferite cum ar fi culegerile de nuvele (‘Firmanul orb’, ‘Călărețul cu șoim’) sau memorialistica (‘Dimineți la Cafe Rostand’). În România este publicat într-o colecție de autor a Editurii Humanitas Fiction din Colecția ‘Raftul Denisei’. Scrierilor sale din ultimele decenii, eliberate de formalistica structurilor de proză și de necesitatea de șlefuire stilistica, dar cu atât mai interesante ca problematică și mesaj li se adaugă ‘Înfruntare la nivel înalt: Misterul convorbirii telefonice Stalin – Pasternak’ publicat în original în 2018 și tradus (impecabil) din limba albaneză de Marius Dobrescu. Remarcabil, dar deloc de mirare dacă studiem palmaresul editurii și al colecției, ediția în limba română este una dintre primele traduceri în alte limbi, sincronă cu apariția în Franța.
Cum am putea privi aceasta carte de 180 de pagini? Mini-roman sau nuvelă. Ficțiune istorică sau documentaristică. Anchetă sau eseu. Toate acestea laolaltă, dar mai ales o reflecție asupra istoriei trăite și a relațiilor dintre putere și artă în societățile totalitare.
Punctul de plecare al cărții se află într-un episod trăit de Ismail Kadare la sfârșitul anilor ’50, în timpul studiilor sale la Moscova. Undeva, pe străzile capitalei sovietice, tânărul student albanez asistă la o demonstrație de condamnare a lui Boris Pasternak, scriitorul și poetul rus care tocmai primise Premiul Nobel pentru Literatură pentru romanul său ‘Doctor Jivago’. Cartea fusese respinsă de cenzura sovietică, trimisă ilegal din URSS și publicată în Occident. În mulțimea care scandează lozinci dușmănoase, o tânără tace și își șterge o lacrimă. Întâmplarea îi amintește un episod petrecut cu peste două decenii în urmă, în plină perioadă a terorii staliniste. Osip Mandelștam și Boris Pasternak erau doi dintre cei mai apreciați poeți rusi ai momentului. Mandelștam compune o ‘Epigramă despre Stalin’ pe care o citește prietenilor săi, este denunțat de unul dintre ei și arestat. Pasternak, aflat printre cei cărora li se citise epigrama, se teme că va urma la rând. Spre surpriza sa, primește un telefon de la Stalin, care îi cere părerea despre Mandelștam. Pasternak, intimidat, îi răspunde ambiguu. Stalin remarcă ironic faptul că ei, bolșevicii, știau mai bine să fie solidari unul cu celalalt decât scriitorii și îi închide telefonul. Orice încercare de a relua contactul, de a continua dialogul, de a se explica, de a-și repara lașitatea este inutilă. Numărul de telefon era dintre cele folosite pentru o singură convorbire.
‘Enigma continuă să facă valuri. Și fară îndoială este unul dintre motivele, dacă nu chiar cel principal, pentru ca, după aproape un secol, întâmplarea să fie evocată din ce în ce mai des. Se scriu despre ea drame și studii nesfârșite, se aruncă în joc noi teorii, presa mondială îi rememorează începuturile, după-amiaza aceea de iunie 1934, când a sunat telefonul lui Stalin. Toate mărturiile se încheie cu închiderea telefonului, dar în realitate enigma persistă. Întrebările se reiau: ce s-a întâmplat totuși acolo, ce ascund Stalin, Pasternak, mortul însuși?’ (pag. 73)
Există 12 versiuni ale conținutului acestei convorbiri, de la notele KGB-ului și amintirile martorilor, la relatări indirecte ale unora dintre prietenii sau iubitele scriitorilor implicați. Ismail Kadare le trece pe toate în revista, adaugă observațiile sale și oferă o a 13-a varianta. În preludiul acestei anchete istorice include amintiri din experiența sa personala, inclusiv o convorbire asemănătoare pe care el însuși o trăise în tinerețe cu dictatorul albanez Enver Hoxha. Kadare trimisese spre publicare un text care îl menționa pe Pasternak și asta se întâmplă în perioada în care Albania – rămasă ultima dictatură stalinistă a Europei – se afla în relații încordate cu Uniunea Sovietica. Paradoxal, Hoxha îl felicită pentru cele scrise despre Pasternak, căci represiunea scriitorului considerat prea liberal la Moscova era un prilej de propagandă pentru Albania izolată și închistată în trecutul stalinist. Confruntat cu conducătorul atotputernic, nici Kadare nu are prezența de spirit sau curajul de a-i spune ce are în minte sau pe suflet.
Relația dintre putere și artă, dintre dictator și artiști este subiectul central al cărții. Exemplele de dialoguri dictator – artist sunt numeroase în istorie și scriitorul menționează și analizează câteva dintre ele – de la cel dintre Nero și Seneca până la cele ale dictatorilor secolului 20 cu artiștii din țările lor. Mecanismele relației dintre puterea politică și artiștii din țările comuniste sunt descrise în termenii următori:
‘Toate țările care au făcut parte din lagărul socialist, după al Doilea Război Mondial, au traversat dureros momentul trecerii marilor scriitori din epoca burgheză la cea comunistă.Teroarea și pușcăriile au fost partea cea mai vizibilă a tabloului. Partea cealaltă, cea a dramelor personale, a înfrângerilor, a lașității, fiind necercetată până astăzi, a fost și cea mai neînțeleasă.
Pe comuniști îi speria arta. Ordinele șefilor lor, incluzându-i aici pe Lenin și Marx, erau atât de șchioape, încât mii de lucrători din cultură își storceau creierii zi și noapte ca să priceapă ce voia să spună Lenin în singura lui broșură despre literatură: „Organizația de partid și literatura de partid”.
Oricât de incredibil ar părea, nimeni nu îndrăznea să declare că această neînțelegere venea din faptul că în broșurica respectivă, banală și plicticoasă, nici autorul nu știa despre ce literatură vorbește: despre pamfletele și sloganurile de partid sau despre literatura pe care o cunoaștem. Răsfoindu-l pe Karl Marx, nu e greu de înțeles că omul care și-a consacrat întreaga viață răsturnării prin violență a ordinii mondiale, în zecile lui de cărți, nu are nici o jumătate de pagină despre trauma sau durerea produse de vărsările de sânge.
Să nu pomenești nimic despre acestea nu înseamnă doar că nu ai priceput nimic din Homer și Dante, ci mult mai mult. Poți presupune că Marx i-a propus omenirii cel mai mare măcel, fară a-l însoți, cel puțin cu un sfat omenesc: totuși, fiți atenți să nu ucideți conștiințe!” (pag.84-85)
În dialogul dintre Stalin și Pasternak există, permanent, un al treilea personaj: poetul Osip Mandelștam. Asta nu doar deoarece el este subiectul convorbirii, motivul interesului dictatorului, ci și deoarece Kadare îl propune cititorului ca pe o antiteză morală și de destin a lui Pasternak. În același timp, întrebarea care plutește permanent este dacă ceilalți artiști, creatorii care sub o formă sau alta acceptă compromisul sau care pur și simplu au norocul să fie mai spre sfârșitul listei victimelor, au o opțiune reală și câți dintre ei au și curajul să și-o asume. În același timp este analizat și mecanismul relației dintre dictator și artist. Este chemat în ajutor exemplul lui Pușkin, și el în pericol de a cădea pradă represiunii țarului pentru menționarea neadecvată a numelui său într-un singur vers, salvat fiind de însuși cenzorul însărcinat cu percheziția, care înlocuiește numele țarului cu cel al lui Napoleon. „Rusia are azi doi țari” este o expresie care caracterizează relațiile dintre Alexandru și Pușkin, dintre Nikolai și Tolstoi, și acum dintre Stalin și Pasternak. Dar sunt poeții chiar așa de importanți și de puternici, chiar și în imperiul în care aceștia sunt considerați o amenințare pentru putere în așa fel încât se dau ordine pentru a fi asasinați, ei și amintirea lor?
‘În cazul testamentului lui Pușkin a fost necesară doar schimbarea unui cuvânt pentru a-l salva, în timp ce în acela al lui Mandelștam nu doar că se cerea distrugerea manuscrisului, ci ordinul mergea mai departe. Să fie distrusă amintirea lui, împreună cu modul în care se va face aceasta.’ (pag.126)
Ismail Kadare scrie despre Albania sa și despre Uniunea Sovietică, ‘modelul’ dictaturilor comuniste, dar cititorul român nu poate să nu facă asociații cu relațiile dintre puterea politică totalitară și artiștii țării. Cum și-au subjugat dictatorii români – de la Carol al II-lea, trecând prin Gheorghiu-Dej și până la ilustrul Nicolae Ceaușescu – artiștii creând curți de adulatori care scriau ode și pictau tablouri omagiale și reprimându-i pe cei care au îndrăznit să scrie pamflete sau epigrame? Convorbiri asemănătoare dintre dictatori și artiști vor fi avut loc și în România, și unele din ele chiar s=au petrecut în public. Precum Lenin în relația sa cu Gorki sau Stalin în dialogul cu Pasternak, dictatorii români au fost și ei fascinați dar s-au și temut de artiștii lor și mai ales de influența ‘elitelor’ pe care au încercat să le distrugă. Dar teama a fost mult mai puternică de cealaltă parte, și mulți dintre artiști, majoritatea au tăcut sau s-au refugiat în exiluri interioare sau exterioare.
‘Înfruntare la nivel înalt’ este o carte scrisă liber și fluent, compactă, interesantă și care îndeamnă la reflecție. Evenimentele ultimilor ani cu revenirea dictatorilor și cu ascensiunea populiștilor gata să cadă sub mrejele dictaturii fac din această carte – eseu un text din ce în ce mai actual. Confruntările scriitorilor și artiștilor europeni cu dictatorii nu s-au terminat și istoria riscă să se repete.Vor ști scriitorii prezentului și ai viitorului să se ridice la înălțimea provocării și să răspundă mai demn și mai precis decât a făcut-o Boris Pasternak în acea scurtă convorbire din iunie 1934?
